În faţă ni se deschide un culoar lung și săgetat cu mici luminițe. Semiîntunericul din jur îşi găseşte ecou în spaima din mine. Fiecare pas pocneşte surd şi amplifică bătăile inimii. Mişcările sunt grele, învăluite într-o tristeţe ce se lipeşte pe tălpi, pe haine. Gesturile sunt legate şi îşi târăsc umbrele pe pereţii mohorâţi, tapetaţi cu desene. Gândurile oscilează şi îşi caută evadarea. Nu se mai suportă unele pe altele și se topesc în scene de canibalism. Buzele uscate trag din aerul bolnav și încearcă să îl modeleze în cuvinte de îmbărbătare. Palmele noastre se strâng, degetele ni se îmbrățișează tăcute.
15 Septembrie 2014. E dimineaţă, ora 8.05. Ieşim din casă toată familia: mami, tati, Kărluţa şi Măriuca. Fetele şi-au pus rucsacele în spate, eu m-am încărcat cu buchetele de flori, ne urcăm în maşină şi veseli… plecăm spre Hamburg. “Când ajungem voi vă daţi jos din maşină şi eu caut un loc de parcare” le spun eu. “O să fie nebunie! Nici nu ştiu pe unde voi găsi un loc de parcare.” am continuat. “Ia-o pe străduţe, prin spate, posibil să găseşti un loc acolo. Eu pe acolo mă duc întotdeauna.” îmi spune soţia. Nu ştiam că are veleităţi de taximetrist. Mă iau după ea şi chiar găsim un loc de parcare. Ne dăm jos din maşină. Lume multă! Ne ducem emoţionaţi către intrare. “Uau! Arată extraordinar!” Suntem la poarta Hamburgului.
Acum un an, cam pe timpul acesta, eram în parcul IOR cu Măriuca. Ea se plimba cu bicicleta iar eu o supravegheam. La un moment dat a văzut o fetiţă mai mică decât ea care se plimba cu bicicleta fără roţi ajutătoare cum aveam noi. Ambiţionată, Măriuca a venit la mine şi mi-a spus că vrea şi ea să înveţe să meargă pe două roţi. “Bine, tati! În seara asta scoatem roţile ajutătoare şi mâine ieşim cu bicicleta”. Cum am ajuns acasă m-am pus pe şurubărit. Am scos roţile ajutătoare şi eram gata pentru a doua zi. Măriuca ar fi vrut să facă o tură prin casă, aşa de încălzire, cu greu am convins-o să aştepte până a doua zi. Mai ales că şi vedeam nişte geamuri sparte prin casă.
Urmând exemplul Kărluţei şi Măriuca a început să cocheteze cu sportul. “Tati, şi eu vreau să iau medalii!” A văzut de atâtea ori înregistrări cu Kărluţa patinând şi mai târziu făcând gimnastică aerobică, încât îşi doreşte să calce pe urmele ei. Această atitudine a Măriucăi nu poate decât să mă bucure. Îmi aduc aminte când Maria avea 2 ani jumate şi am alergat împreună cu ea un tur de parc, de IOR, peste 3 kilometrii (cu mici opriri). Tot timpul când mergeam în parc, în primul rând îşi dorea să alerge. Eram convins că e făcută pentru atletism.
În 2007 Kărluţa a început clasa a I-a. Ca orice părinţi preocupaţi de educaţia şi dezvoltarea copilului lor, şi noi, la rândul nostru, ne-am întins antenele şi am căutat informaţii despre şcolile din cartier. În urma informaţiilor culese am decis la ce şcoală să o inscriem pe Karla. Nici nu a fost foarte grea alegerea noastră. Am ales cea mai bună şcoală din sectorul 3 şi una din cele mai bune din Bucureşti. Scriam acum câteva luni într-un articol că, în urma înscrierilor la clasa zero din primăvara anului 2013, Şcoala 195 se găsea pe locul doi la nivel naţional în ceea ce priveşte opţiunile părinţilor. Această “bătălie” pentru înscrierea la Şcoala 195 nu era deloc întâmplătoare.
Această săptămână este una de serbări în familia noastră. Vineri are Kărluţa serbare la şcoală. iar luni a avut Măriuca la grădi. Mare serbare mare, la grupa mijlocie “Voiniceii” de la gradiniţa “Peştişorul de aur”. Maria a fost costumată în Zâna Primăverii. Aglomeraţie mare, părinţi, bunici, fraţi şi surori, sala de festivităţi plină, şi căldură mare. Copiii, toţi costumaţi, care mai de care în personaje dragi lor, în prinţi şi prinţese, în piraţi, în zâne, Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, Pitici etc. Toţi deopotrivă frumoşi şi amuzanţi, unii mai timizi, alţii mai dezinvolţi.
