Mă strâng ușor de frig. Încerc să îmi schimb poziția, apoi mă încolăcesc ca un motan ce nu și-a terminat somnul. Trag pilota mai bine pe mine. Degeaba. E frig în continuare. Simt ca un curent de aer rece ce zburdă prin cameră. Scot nasul de sub pilotă și cu ochii cârpiți de somn mă uit spre geam. E întuneric. Oare cât o fi ceasul? Privirea se mută prin cameră și coboară ușor, adormită, coboară în ritm de pleoape grele spre vârful brăduțului. Zăbovește o fracțiune de secundă pe un ac rămas pe vârf, o altă secundă pe stea și se pregătește să se întoarcă sub pilotă. În momentul desprinderii, vârful de brad oscilează ușor, ca o adiere de vânt. Zâmbesc amuzat. Ce privire împiedicată am! Uf! Ce frig e totuși! Și iar vârful de brad oscilează ca sub adierea unei pale de vânt. Câteva globuri ici colo se mișcă și ele abia perceptibil. Ce se întâmplă aici? Mă gândesc iritat că cineva din casă mi-o fi deschis vreun geam și l-a lăsat așa. Împing nervos pilota cu piciorul și dau să mă întorc pe partea cealaltă, cu privirile spre ușă. Un fâșâit aproape imperceptibil mă oprește la jumătatea gestului. Rămân stană de piatră într-o poziție nefirească și îmi arunc privirea spre zona de unde fâșâitul se stinge cu mici ecouri, parcă seamănă a chicoteli înfundate.
O ultimă rază de soare se strecura pe furiș printre frunzele jucăușe și desena stângaci pe un colț de fereastră. Pe perete, un alb nedorit se întindea vâscos și murdar doborând verdele nesigur de sub pași întârziați. Din toate direcțiile se strângeau urme și se pierdeau într-o pată de timp. Timpul se pulveriza în picături de sudoare și transforma aerul într-un spațiu crud, într-o capsulă ce frânge gesturi și soarbe rămășițe de licăriri. O umbră căzută în agonie, o umbră se zbate înfiptă în strigătul ce izbește pereții.
Mă plimbam prin port de câteva zile în şir. Le pierdusem numărul în izbiturile valurilor ce încercau să înghită digul şi să se reverse peste gândurile mele. Păşeam ca un somnambul printre sunete. Paşii mi se mişcau şovăitori printre rafalele de respiraţie, se învârteau în cerc ca într-un ticăit de orologiu, cu mişcări sacadate, cu opriri lungi şi dese pe fiecare notă descoperită, pe fiecare notă ce îmi răspundea în suflet. Poposeam cât un ecou al propriilor gânduri apoi călcam mai departe cu aceeaşi teamă că fiecare notă părăsită îmi va exploda sub paşi şi voi rămâne infirm de cuvinte, cu resturi de înţelesuri pătrunzându-mi în carne şi otrăvindu-mi durerea.
“Coboram agale de la schit, cu simţurile încă ameţite de experienţa trăită. Deodată cerul se întunecă brusc, ca la o eclipsă de soare. M-am oprit în loc uimit şi neliniştea a început să pună stăpânire pe mine. Nici nu am apucat bine să încerc să înţeleg fenomenul, când dinspre schit ceva se prăvălea cu un zgomot asurzitor de copite. Cu un reflex întârziat am plonjat în spatele unei stânci. În secunda urmâtoare un călăreţ înfricoşător a trecut razant cu stânca mea. Imposibil! În ciuda amurgului artificial l-am recunoscut. Era el! Cavalerul! Mi-e teamă şi să îi pronunţ numele. Era viteazul cavaler trac, Derzelas! Nu se poate! Era sămânţa şi fulgerul puternicului Gebeleizis! Cel născut din cosiţele frumoasei Bendis. Oare ce face pe aici? Ce grozăvii încearcă pământul ăsta binecuvântat!
Dinspre râu urcau greu, cu zgomot de zale, un pâlc de soldaţi. În mijlocul lor era conducătorul, un bărbat înalt, mândru ca un leu şi cu o privire de vultur. Îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu pieptul dezgolit, lăsa să se vadă cum picături de sânge se preling din umărul lui rănit.
– Măria-Ta! Măria-Ta! …strigă un copil de trupă, sărind apoi cu un genunchi la pământ.
– Spune, Gheorghiţă! …îl îndemnă conducătorul.
– Măria-Ta, s-au întors solii! Toţi au venit! …răspunse acesta.
– Aduceţi-i pe toţi la mine! Inima mea se bucură că s-au întors
Solii se apropiară cu paşi obosiţi, cu hainele pline de colbul drumului, dar cu privirile vesele şi dătătoare de speranţe.
– Novac, vorbeşte! …porunci căpetenia.
– Măria-Ta, vin de la Lipova, şi am adus cu mine 1000 de călăreţi, numai unul şi unul. Sunt gata să moară în slujba Măriei-Tale!
– Bravo, Novac. Stroe?
– Măria-Ta, Sigismund ne dă ajutor. E dincolo de pas cu 24.000 de oameni.
– Stroe, ce dragă mi-e vorba ta. Îmi place ce aud. Predo?
– Măria-Ta, iartă-mă, Veştile mele sunt mai puţin bune. Polonezii au intrat în Moldova şi l-au adus cu ei pe Movilă… cu un gest de scârbă, scuipă în ţărână. Trădătorul! Vodă Ştefan Răzvan e cu armata pe Trotuş, se mişcă către noi, dar nu va ajunge la timp.
– Cum o vrea Dumnezeu, Predo! Ah, Movilă, Movilă!!! Radule?
– Măria-Ta, nici picior de necredincios nu va pătrunde prin pas. Tot ce mişcă dinspre Târgovişte de sabia noastră piere.
– Veniţi să vă îmbrăţişez, voinicii mei! Astea sunt veşti pe care vreau să le aud de la voi. Gheorghiţă?
– Măria-Ta, porunceşte!
– Dă fuga înaintea nostră la schit şi spune Sfinţiei Ioanichie să ne scuze, dar azi suntem veseli şi avem oaspeţi. Haideţi, voinicii mei! Să mergem la schit, să închinăm o slujbă Domnului şi să ne rugăm ca nişte nevrednici ce suntem, să ne rugăm să piară şi umbra necredincioşilor din Ţara Românească!
Era o toamnă sângeroasă ce mustea de jertfele vitejilor. Era într-un septembrie 1595. După neaşteptata şi uluitoarea victorie de la Călugăreni, Mihai Vodă a fost nevoit să se retragă din calea armatei otomane. Armata otomană a ocupat Cetatea Tărgoviştei şi a înaintat pe Valea Dâmboviţei până spre locul poveştii noastre, ocupând poziţii defensive. Experienţa Neajlovului l-a făcut pe Sinan Paşa să fie destul de prudent. Îl avea în faţă pe cel mai strălucit general al acelui timp, înconjurat de o mână de lei neînfricaţi!!!”
Stăteam aplecat peste coala de hârtie cu privirile fixate pe un colţ de cuvânt. Lumina se rostogolea blândă în fuioare şi se amesteca cu gândurile mele printre rânduri neterminate. Citeam fraza de la început şi după câteva momente gestul se frângea undeva la mijloc, la mijlocul foii, ca şi cum în acel moment ceva se frângea în mine, într-un mijloc de suflet, iar pe margine se războiau între ele consoane. Priveam neputincios spre rândurile neterminate, spre vocale dispărute pe un val aruncat în afara sufletului, în timp ce tristele mele consoane se înecau într-un râu de cerneală.
Nisipul fierbinte îmi încingea tălpile şi îmi alerga energiile nerăbdătoare prin tot corpul. Păşeam întâi ca o felină, plutind netulburat peste plaja ademenitoare, pentru ca apoi să îmi scufund glezna în nisip, lăsându-l să mă dezmiardă. Mergeam cu ochii închişi respirând cu atâta nesaţ aerul încărcat de dor. Pieptul umflat de atâta emoţie, ducea până în adâncuri gustul de infinit ce mi se lipise pe buze.
Era o dimineaţă frumoasă de vară, frumoasă ca toate dimineţile satului vâlcean în care îmi petreceam vacanţele. Soarele se ridica leneş peste pădurea de salcâmi şi inunda curtea, mângâind în fiecare dimineaţă frunzele bătrânului nuc şi încălzindu-i scoarţa brăzdată de ani. Raze jucăuşe îmi dezmierdau fereastra şi câte una mai îndrăzneaţă poposea obraznică pe marginea patului. Un aer plăcut pătrundea în camera micuţă şi aducea cu el arome ispititoare. Un murmur continuu şi nedesluşit îmi zgândărea simţurile încă adormite. Murmurul creştea din ce în ce mai tare, de parcă cineva acţiona un buton de volum nevăzut iar sunetul căpăta un înţeles.
Se sinucideau unul câte unul, pe rând, aşteptând bucuroşi momentul. Era ceva măreţ în gestul lor. Totul se desfăşura într-o linişte complice. Doar muzica descompusă din raze de lună căzute pe urmele lor se auzea timid. Disciplina de care dădeau dovadă în actul lor deliberat era demnă de mari armate ce cândva invadaseră câmpurile. Se comportau ca un clan. Se smulgeau din matca lor fără nici cel mai mic regret şi printr-o mişcare pe diagonală se strângeau într-un colţ de câmp privind spre năluca ce plutea în apropierea lor. Născoceau tot felul de siluete ce se schimbau rapid, într-o sincronizare căutată cu mişcările nălucii. Era atâta viziune în mişcările lor, spirit de echipă, nimic nu părea lăsat la voia întâmplării.
Stăteam de ceva timp pe bancă şi îl urmăream cum se mişcă precipitat. Deşi mişcările erau diferite, uneori dezordonate, ceva se repeta. Nu reuşeam să înţeleg ce frapează din acea mişcare. Părea că pe buze i s-a cuibărit un soi de tristers ce se prelingea ca o rouă înspre colţuri. Legănatul corpului compunea o baletuvă stingheră ce se estompa cu timpul. Apoi mişcările i-au devenit mai line iar traiectoria s-a închis într-un cerc imaginar. Parcurgea acest cerc încontinuu, fără să obosească, cu aceeaşi salinişte pe chip. Din când în când arunca pe furiş priviri în interiorul cercului, căutând ceva ce doar el ar fi putut să vadă.
Se mişca din ce în ce mai greu. Fiecare pas devenise un chin, era o umbră strivită de oboseală ce îşi muta forma într-o lentoare greu de imaginat. Ceilalţi se mişcau mult mai dezinvolţi, parcă erau într-o joacă. Erau cu câţiva paşi în faţa lui, glumeau, râdeau, cântau. Cum pot să se simtă aşa de bine? Şi el a venit aici pentru a se simţi bine, pentru a se bucura de aerul ăsta minunat. Şi ce are în schimb? Parcă a luat foc şi se mişcă în reluare. În general nu este dornic de astfel de experienţe, dar… de această dată s-a lăsat antrenat de colegii săi de birou.
Vacanţa de vară se dusese deja, se terminase ca o ploaie torenţială de vară lăsându-mi sufletul plin de stropi, stropi de senzaţii necunoscute până atunci. Mă întorsesem de la ţară, din satul vâlcean Casa Veche, din satul vacanţelor mele de vară, mă întorsesem cu sufletul strâns şi înfrigurat, cu gândurile rătăcite de dor, alergând nebune peste câmpuri, închipuind gârle şi poieni la marginea asfaltului bucureştean. O bucăţică din sufletul meu rămăsese acolo, la marginea satului, dincolo de gârlă, pe poiana de pe Fătu. Acea bucăţică din mine se împărţise în frânturi ce se ascundeau în cosiţele ei, frânturi ce rătăceau prin ochii ei sclipitori, îi dezmierdau obrajii şi i se odihneau în colţul gurii. Şi în fiecare secundă o simţeam şi tânjeam după ea.
În dansul meu nebun nu observasem că toate petele albe se transformaseră în lumini atât de puternice că mă orbeau. Parcă eram o primadonă jucând pe scena satului. Murmurul s-a apropiat atât de mult încât spre surprinderea mea a devenit ceva inteligibil. O voce feminină ce nu avea nimic nepământesc în ea îmi sparse fericirea momentului:
– Julien, qui montre qu’il a dansé nue dans le milieu de la nuit? J’ai dit que je voulais visiter Monastere Cozia, pas un asile de fous! Une carte est toujours plus bonne dans une gps! (scuzaţi franceza de la miezul nopţii)
Continuare…
Un frig pătrunzător s-a lipit de gleznele mele şi urca lipicios către genunchi. Fruntea s-a umplut instantaneu de sudoare şi broboane începuse să picure spre bărbie, de acolo alunecând pe piept, apoi plonjând în frigul de dedesubt. Am simţit cum toate gândurile mi se scurtcircuitează şi încet, încet, cad într-un întuneric amăgitor. Nimic din făptura unei Iele nu simţeam în jurul meu, doar un întuneric ce mă acapara încet dar sigur, şi un sunet ascuţit ce împungea în creierul meu: “Julien, Julien…”. Şi imaginea s-a frânt…
Un colportor de suflete mână de la spate turma de umbre mişcătoare. “Sufleteeeeeeeee! Sufleteeeeeeee! Am suflete de vânzare! Sufleteeeeeeeeeee!…”. Cine să îi mai răspundă când toţi sunt încolonaţi în lava fără viaţă ce se scurge pe străzile oraşului fantomă!…
Continuare…
Se scursese un timport, poate două, trei… până şi unităţile de măsură se răzvrătiseră în haosul ce cuprinsese natura. Se scursese fără ca noţiunea timpului să mai preseze pe cineva, într-un ticăit indiferent şi nedecodat, într-o indiferenţă mocnită sub un murmur greu sesizabil. Cohorte de umbre mişcătoare, turme de ciudatini, un lanţ fără identitate şi cu respiraţia bolnavă se târa spre un orizont necăutat. O mişcare… ce părea o scufundare prin cele mai negre străfunduri.
Ascultam fascinat poveştile istorisite de unchiul meu vâlcean… În fiecare vară, împreună cu sora mea, ne petreceam câte două luni din vacanţă pe frumoasele meleaguri vâlcene. Undeva la graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Olt, la 3-4 km de malul stâng al Oltului, într-o zonă deluroasă, există un sat cu un nume parcă predestinat pentru poveştile ce se scurg prin şanţurile uliţei şi se adună în gârla de la margine. Satul se numeste “Casa Veche”. E satul unde tradiţia trăieşte în fiecare casă, în fiecare scoarţă înfrumuseţată prin motivele sale vegetale, în fiecare broderie plină de simboluri şi motive brâncoveneşti, în milieurile ce ornează poliţe, şi în poveşti, mai ales în poveşti…
Străzile oraşului se topesc în aburul omniprezent. Senzaţii nedefinite se desenează blasfemic în noroiul cărat de pelerini parcă absenţi în drumul lor spre nicaieri. Fărâme de gânduri, scurse sub paşii pierduţi prin noaptea căutărilor de izbăvire, se dezlipesc în urmele ce reflectă umeri încovoiaţi. Pe greabăn a rămas şiroind doar un rest de gând refuzat, ce se va pierde în căldura corpului. Cele amestecate în stradă se ridica fuioare şi nu e nimic bucolic în freamătul lor aburind. Siluetele alunecă ireal în noapte ca un cârd de dureri scăpat de sub control.
Secundele se scurgeau lent, într-o apăsare dureroasă resimţită undeva în zona bătăilor fără sfârşit, şi uneori fără răspuns. Liniştea smulsă dintr-un văzîntuneric instabil şi greu respirabil… liniştea zvâcnea ca o gură imensă şi înghiţea tot curajul pe care mi-l tremuram iarnarcotic prin celulele speriate. Fiecare pas… fiecare mişcare împingea aerul greu către trecut ca într-un soi de înot spasmodic, dar el se întorcea de fiecare dată cu şi mai multă vigoare, era corolarma ce îmi şuşotea venin despre ziua aşteptată, despre ce va să vina.
Noduri de gânduri
s-au scurs şi s-au aşezat
într-un soi de desiş…
nevăzut.
S-au lipit ca o rană
pe crengi şi-au creionat
amintiri uitate într-un colţ
decăzut. Asimptote de rădăcini
au salvat un mesaj
părăsit sau uitat de un dor
necrezut. Disculde cuvinte
s-a răzvrătit şi a eliberat abţibilduri, un soi de pansament
prevăzut. Lampadar de emoţii
s-a aprins şi-a proiectat
un gest cu gust salin
revăzut.
Sentimentele au dat sentinţa
şi gânduri au fost închise
fără regrete şi…
fără recurs!
Cuvinte aşternute în tabelul Psipsinei pentru “duzina de cuvinte”!!!
A fost odat’ un roboţel,
era gălbui
şi-avea un cap trandafiriu
de fier,
dar vai, când
inima de smoală îi bătea
un dangăt ruginiu
şi înnegrit se auzea.
Până-ntr-o zi
când scumpa roboţică,
era o străvezie mititică,
s-a săturat
de-atâta cenuşiu şi fierăraie,
şi-a vrut să poarte-n piept
o inimă albastră
şi… de paie.
S-a dus la Zeul Violet
şi-n temple roşiatice
ea s-a rugat întruna,
pe verde s-a jurat
că vrea o inimă
adevărat’ acuma,
dar Zeul a privit-o
cu mirare
şi-n versuri albe el i-a spus:
“Sărmană roboţică,
ai dat în oxidare!”
Cuvinte aşternute în tabelul Psipsinei pentru duzinele de D. talentate!!!
Mi s-a prelins
un predicat pe buze,
Gândul mi-e prelung
şi agitat a soi de precupeaţă,
Gest stingher precede
atingeri în preluare,
Sufletu-i predestinat
sau predispus la flori de gheaţă!
Degeaba sunt precis
şi precursor timid în sentimente, Predominant mi-e frig,
Când tu îmi ţii prelegere în dansul gesturilor lente!
Cuvinte aşternute în tabelul Psipsinei pentru duzinele de D. talentate!!!
