Category

Ciornă

Category

E ora 3 dimineața și nu pot să dorm. Patul îmi pare ca un malaxor ce îmi frământă gândurile. Le frământă încercând să mă cuprindă și pe mine cu totul. Mă obsedează. Această mărturisire mi-a furat somnul și mă zvârcolește în noapte. “Mi s-a vindecat gurița!” Vă puteți imagina o scenă de familie. Într-o grădină. La adăpostul unui nuc bătrân și cu o coroană impresionantă. Tatăl și copilul adăpostiți de picăturile jucăușe ale unei ploi de vară. El, copilul, privește curios cerul printre ramurile copacului. “Tati, crezi că norișorul este supărat și acum plânge?” Sau vă puteți imagina aceeași scenă de familie, dar schimbați decorul. La plimbare pe aleile parcului. “Tati, unde este Blacky?” “E aici între noi, merge cu boticul lângă umărul meu.” “Ah, ce bine, credeam că l-am pierdut. Hai, Blacky, hai să alergăm!” Blacky este căluțul imaginar, cel care îl însoțește în toate plimbările pe copil. Mă obsedează această replică. Pornesc calculatorul și încep să scriu.

Pe la începutul lunii septembrie am făcut cunoștință cu ATCA. ATCA este o organizație ce s-a implicat într-un efort generos de luptă împotriva autismului. În cele două centre ale organizației, 139 de copii diagnosticați cu tulburări comportamentale și din spectrul autist sunt ajutați, prin intermediul unei terapii numită ABA, să spargă barierele acestui sindrom și să își construiască un viitor cât mai aproape de normalitate. Am avut șansa să vizitez unul dintre aceste centre, să stau de vorbă cu terapeuți, să asist dintr-un colț al camerei la ședințele de terapie, să fiu martor al acestor lupte zilnice, lupte ce aduc un strop de speranță pentru familiile acestor copii. Am avut șansa să cunosc oameni extraordinari la ATCA, oameni fără de care această luptă cu autismul ar fi infinit mai grea și poate chiar lipsită de speranță. Dar ce legătură este între autism, carbohidrați și ATCA?

Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. E Semimaratonul lor, al celor 139 de copii de la ATCA, 139 de copii diagnosticați cu autism. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru ei? Cum se măsoară timpul? Cine știe? Poate cineva să pătrundă în această stare a lor, să vadă unde se produce ruptura cu realitatea? Ne poate ajuta cineva? Ne uităm în jur și căutăm un ciot de speranță. Orice, orice care poate face ca lucrurile să se întoarcă, orice care poate face ca acești copii să fie redați înapoi părinților lor. O rază de soare, un gest, o îmbrățișare, o lacrimă scursă. Suntem atât de neajutorați! Poate de acolo, din lumea acea a lor, poate că ei strigă după ajutor. Ne privesc absenți, dar sufletul lor strigă, cheamă îmbrățișarea mamei pe care cu siguranță nu au uitat-o. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru părinții lor? Pentru părinții lor cum se scurge acest timp atât de nemilos?

Unu, doi, trei… pașii se înșiră ca niște bătăi de inimă așezându-se într-o buclă de așteptare la marginea pieptului… patruzeci și opt, patruzeci și nouă, cincizeci de zbateri ale brațelor în dezmierdări cu aerul într-un tango accelerat până la limita contopirii… nouăzeci și opt, nouăzeci și nouă, o sută de respirații prelinse în cuvinte de îmbărbătare pe buzele uscate de efort…. o sută treizeci și șapte, o sută treizeci și opt, o sută treizeci și nouă de minute smulse dintr-un cotidian indiferent și dăruite unor suflete inocente ce își poartă zâmbetele captive într-o altă lume.

“Atenție se închid ușile, urmează stația…”, cu o ușoară oboseală în gesturi mă uit la ceas. Minutele aleargă înspre ora 19.00. Mă îndrept spre casă, după o nouă zi de muncă. A mai trecut încă o zi prin mine, printr-un mine ce încearcă să devină din ce în ce mai imun la zgomotul din jur, un mine ce detestă vânzoleala străzii, un mine cu gust de surdă echilibristică printre gânduri. La prima cobor, deși rămân în mine și îmi duc pașii indiferenți printre ceilalți trecători. Sunt minute când schimb trotuare, când gesturi absente smulg câte o bucățică de frunză ieșită în cale, apoi o mototolesc între degete și o aruncă în grădină ca pe un vis interzis.

“Când pleacă Karla?”… este întrebarea cea mai des auzită în ultimele luni. Este întrebarea care m-a bântuit și care mi-a rupt sufletul în două. O parte mustind de bucurie și de mândrie, cealaltă adunând tristeți cu fiecare semn de întrebare. De șapte zile această întrebare și-a devorat răspunsul, apoi s-a dizolvat în îmbrățișările noastre de rămas bun. M-a lăsat buimac în acea seară, cu gust de abandon pe buze, cu privirile căutând speriate spre o lume pustiită. Mi-am dus zvârcolirile peste noapte, luptându-mă cu tristețile din mine și așteptând lumina dimineții, să-mi pătrundă în suflet și să-mi readucă culoarea zilei de mâine. M-am trezit pe la 5.30 dimineața și instinctiv am luat telefonul. De câteva minute un sms mă aștepta. Era un mesaj de la ea. Un mesaj simplu și banal, un mesaj ce mi-a readus soarele în geam.

Cu degetul mare ating ușor firul aproape invizibil. Mișcarea este fluidă, o presiune discretă, ca o mângâiere a palmelor peste coala de hârtie. În călcâiul drept se simt mirări, se strâng semne ce tremură pe lângă glezne și urcă, urcă pe gambă. Umerii se apleacă înainte cu brațele bătând aerul în căutarea unui echilibru. Trupul se rotește nesigur către stânga, un gest de protecție pentru atriul stâng ce pulsează vulnerabil deasupra hăului, sau o încercare de împingere a palmei cu degetele deschise către celălalt capăt al visului. Nesiguranța îmi trage umerii înapoi și brațele se întind ca niște aripi de fraze neterminate, lăsând chemarea ghemuită în căușul palmei. Călcâiul stâng se așază pe rândul următor, lăsând cealaltă parte a inimii să alunece peste înțelesuri.

2014. Toamna se instalase peste natură de ceva timp. În acele zile trăiam o toamnă întunecată, ploioasă, friguroasă, o toamnă ce nu lăsa soarelui nicio șansă să îmi zâmbească. Se apropia sfârșitul lunii octombrie. Un octombrie ce debutase alergând prin visurile mele și își proiectase, în real, traseul pe bulevardele bucureștene. Trecuseră aproape trei săptămâni de la primul meu Semimaraton. O cursă în care am intrat nu doar cu gândul să o termin, ci o cursă în care m-am bătut cu secundele. Mi-am dorit să cobor sub 2 ore și nicio bucățică din mine nu m-a trădat. Emoția momentului se risipise ușor în scârțâit de frunze coapte. Pauza se terminase și trebuia să reîncep pregătirea pentru noul sezon, pentru primul meu Maraton. Primii pași pe aleile IOR-ului, alei atât de dragi, se împletesc cu o senzație nouă, un mic disconfort ce parcă pulsează la îmbrățișarea dintre piept și braț. Oare ce o fi? Pumnul drept izbește pieptul. Fruntea mi se ridică încercând să străpungă aerul tomnatic.

Prima parte… “Oh, my god!”, spune cu entuziasm doctoriţa. “Nu mai este aşa mare, pare că s-a mai retras, că a răspuns la antibiotic. Palpaţi şi voi!”, le spune celor două rezidente. Un balon de aer se revarsă în plămânii mei. Respir greu şi sacadat. Ochii îmi fug repede spre ochiul de geam şi privesc prin atmosfera lăptoasă ce s-a aşezat avalanşă peste oraş. “Căutaţi pe net unde putem face şi o Bartonela!”, continuă doctoriţa…

Continuare…

De multe ori trăiesc acest sentiment. De multe ori îmi este teamă că nu îl mai găsesc când mă întorc acasă. Deși îl port în fiecare clipă și îl simt permanent în peregrinările zilnice, gândurile mele îi palpează așteptarea la fiecare revenire în mine. Pătrund în casă și arunc priviri speriate. E tot acolo, în același colț al unei camere închipuite. S-a așezat în acel loc parcă de când lumea. Și-a ales un colț al lui, la câteva gesturi de cer, de cerul ce răzbate prin fereastra gândurilor. Tăcut, discret, își păstrează umbra pe fotoliul din colț, ascunzându-și chipul în spatele cuvintelor. Respir ușurat când îl regăsesc în același colț al înțelesurilor. Chiar dacă uneori îmi ține cuvintele captive și nu le lasă să tâșnească înfometate, să se amestece în dansul gesturilor lente.

Sunt din nou în cursă. În propria mea cursă. Alerg pe aceleași alei de cuvinte. Întotdeauna cursele mele se duc pe aceleași alei. Trec pe lângă cuvinte știute, pe lângă fraze bătătorite de atâtea ori, pe lângă simboluri hidratându-mi gândurile, pe lângă amintiri ce îmi zâmbesc din colțuri de cursă. Uneori văd aceleași chipuri întinzându-mi o bucată de ciocolată, sau lăsându-mi o carte pe o bancă la marginea cursei. Câteodată de sub pași îmi tresar revoltate rămășițe de gesturi și mi se agață nevăzute de trup, ținându-mi secundele în loc pentru câteva bătăi de inimă. Sunt momente inevitabile, pe cât de dorite, pe atât de hulite. Sunt clipe de respiro în această cursă de anduranță, clipe ce îmi sunt oferite la fiecare început de rând.

De o perioadă de timp am început să şchiopătez. O uşoară stinghereală m-a prins pe partea stângă. A venit tăcută, cu atingeri delicate, aproape nebăgate în seamă. Mi-am simţit, întâi, călcâiul stâng lăsându-se temător pe foile împrăştiate pe podea. Îl duceam într-o mişcare lentă, ca pe un cuvânt ce îşi caută amprenta la fiecare început de rând. Atingeam vag durerea şi glezna îmi împingea instinctiv, amestecându-mi semne şi schimbându-mi înţelesul mişcării. Cu gesturi precipitate îmi mutam gândurile absente pe glezna dreaptă, căutând mai multă compasiune, sau crezând că această jumătate nu mă va trăda. Călcâiul stâng mi se hlizeşte obraznic pe coala furată, privind către dreptul ce îşi pierde din elan.

Niciodată aerul nu a părut a fi atât de plin de culoare. atât de dulce, un amestec teribil de bucurie și tinerețe, de optimism și nepăsare. De câteva luni, strada ieșise dintr-un gri apăsător și își eliberase gândurile. Cuvintele, după zeci de ani de temniță, prindeau contur, pluteau vesele în aerul din jur, iar gesturile se dezghețau într-un mod neașteptat. Muzica suna nebună peste tot, se dezlănțuise și împroșca fețe cu priviri strălucitoare. Pașii, coborâți în stradă, aveau dansul lor proaspăt învățat, era un dans stângaci, dar un dans al libertății. Peste toate senzațiile, vocea ei, vocea italiencei parcă topea și ultimele umbre de gratii.

Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.

În faţă ni se deschide un culoar lung și săgetat cu mici luminițe. Semiîntunericul din jur îşi găseşte ecou în spaima din mine. Fiecare pas pocneşte surd şi amplifică bătăile inimii. Mişcările sunt grele, învăluite într-o tristeţe ce se lipeşte pe tălpi, pe haine. Gesturile sunt legate şi îşi târăsc umbrele pe pereţii mohorâţi, tapetaţi cu desene. Gândurile oscilează şi îşi caută evadarea. Nu se mai suportă unele pe altele și se topesc în scene de canibalism. Buzele uscate trag din aerul bolnav și încearcă să îl modeleze în cuvinte de îmbărbătare. Palmele noastre se strâng, degetele ni se îmbrățișează tăcute.

Deseori mă plimbam riscant pe marginea cuvintelor, lăsându-mi pașii să alunece prin înțelesuri tăioase, înțelesuri ce îmi răneau liniștea încercând să îmi scurgă gesturi din propriile tăceri și să mă arunce în hazardul gândurilor ascunse. Cu pleoapele coborâte pe geana de lumină, suficient ca ochii să caute dincolo, printre dorințe, cu brațele deschise a cădere, cu degetele mușcând aerul gol, călcam literă cu literă până ce țipătul cuvântului  strivit îmi pătrundea sub piele și își croia așternutul pentru fraza ce urma să se scrie în drumul spre inimă.

Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat de sărbătoare. Se lasă dus de aerul proaspăt venit prin crăpătura geamului de la balcon, un aer de iarnă împodobit cu sclipiri de bucurie, ca o respirație îmbujorată de copil obosit și lungit lângă propria sanie după o coborâre frenetică pe derdelușul copilăriei. Cu fiecare respirație ce taie aerul, zgomotul crește lipindu-se de pereți, mângâindu-i în trecerea lui. Sunt mici fâșâituri, zgârieturi, atingeri ce trezesc în simțurile ei nerăbdarea și bucuria vânătorii.

Preludiu… “Crucea“… Copleşită de atâta emoţie a lăsat să îi cadă de pe umeri bucata de lemn pe care o tot căra. S-a lăsat purtată printre petale dansând şi simţindu-şi bucăţi de suflet vibrând sincron cu jocul de lumini al soarelui. Soarele îşi proiecta propria imagine în câmpul de flori, o imagine plină de gesturi, o imagine ce încetişor o învăluia.

“Ai venit! Sunt… trăiesc… o emoţie mare! Zâmbesc interior şi… valsez! Aş fi vrut să pot valsa deplin, iar acum că eşti aici… e adevărat?”… au sunat vorbele ei şi s-a lăsat învăluită într-un vals trandafiriu purtată de lumina soarelui prin câmpul cu flori. Prinsă în lumina soarelui a valsat tot câmpul de flori, de la un capăt la altul…

Intermezzocontinuare… Cu flori agățate de poalele rochiei, cu pale de vânt șoptindu-i picurat pe umerii atinși de o veche resemnare, cu buzele tremurate de emoție, cu ochii sclipind temători, și-a îmbrățișat starea de abandon, acolo, în mijlocul câmpului. O ultimă privire speriată aruncată spre colbul drumului.

Aerul vibrează în tonalități variate și pline de culoare. E un zumzet teribil în jur. Voci peste voci se ciocnesc, se întrepătrund, se duelează, se ridică împreună într-o spirală emoțională. Mă simt prins ca într-un clește. Ceva mă presează cu atingeri constante în umărul stâng. Un genunchi tremurat mă atinge dinspre dreapta, iar pe călcâi îmi joacă un pas plecat prea devreme, ca într-un dans febril. Ridic privirea de la călcâiul agresat și privesc după umăr. În dreapta mea văd câteva persoane. Mă întorc către stânga, alte câteva persoane. Le privesc chipurile, îmi sunt total necunoscute. Încerc să mă dezmeticesc, fac eforturi să îmi dau seama ce se întâmplă. Oare unde mă aflu? Cine sunt toate aceste persoane?

Un murmur se desprinde firav picurând în spaţiul dintre noi. Se desenează în cercuri nehotărâte, tremurate, înfometate, pătând, apoi decupând în aerul din jur. Liniştea se rupe în tăceri izolate, impuse, sângerânde, prăbuşite în gol, într-un gol pustiit de cuvinte. Aerul ciuruit de atâtea tăceri se descompune în bucăţi de timp, bucăţi cu memorii frânte în tablouri şterse. Culorile şi-au pierdut emoţia şi alunecă într-un fuior gri ce înghite tot, fiecare scenă, fiecare pas, fiecare gest.

Translate »