Privesc mâhnit
în mine şi…
nu mă recunosc.
Gânduri incolore
s-au înghesuit
într-un colţ
departe de
gesturi lente
ce şi-au uitat
paşii de dans,
nu-mi recunosc
gândurile…
Cuvinte golite
de emoţii
s-au dizolvat
pe un alb naiv
ce şi-a pierdut
petalele de
suflet,
nu-mi recunosc
cuvintele…
Privesc mâhnit
în mine,
nu-mi recunosc
privirile şi…
nu mă recunosc.
În mine s-a instalat
un necunoscut
ce îmi trăieşte
o primăvară străină!
Necunoscutul ăsta esti chiar tu,
Acoperit de ceață și de brumă,
Un strop de soare îți trimit acu,
Să lași înghețul de pe urmă
Și să devii… adevăratul tu.
10 Comments
🙂 Ce de poezie pluteşte în aer…
Foarte frumos.
Mulţumesc, Radu. 🙂 Ce de poezie… ce de poezie…
Necunoscutul ăsta esti chiar tu,
Acoperit de ceață și de brumă,
Un strop de soare îți trimit acu,
Să lași înghețul de pe urmă
Și să devii… adevăratul tu.
Mulţumesc pentru stropul de soare, Maria. Aştept să treacă ceaţa şi să mă privesc din nou!
senina priveliste din jur
arunc-o si las-o cazuta
asupra simplitatii. un dur
ce-alina pasu-nainte! 🙂
Mulţumesc, Adi.
Când flori de cireş
Parfum răspândesc
Zâmbind înspre soare
Lăsând alinare
În suflet…
Să ai o primăvară senină…! 🙂
Mulţumesc, Dana. Tocmai aici este problema, e prea senină primăvara. Mie îmi plac norii, îmi place să mă plimb prin nori! 🙂
Frumoasă poezie. Felicitări! 🙂
Îţi mulţumesc, Loredana.