Venise vara. Se anunţa o vară fierbinte. Pe la colţuri mirosea a schimbare. Era ceva în aer, plutea ceva a nerăbdare, a iluzii forfotind. Lumea şuşotea cu mai mult curaj ca altădată, chiar dacă privirile căutau în jur cu teamă. Se auzea din ce în ce mai des “Doina” lui Eminescu. Sesiunea de examene se terminase. Nu mai ştiu dacă scorul era la zero, sau rămăsese ceva strategic pentru toamnă. Oricum, vă mai amintiţi celebrul slogan al studentului: “N-ai restanţă, n-ai prestanţă!”, şi mi-am permis slăbiciunea de a avea un pic de prestanţă în toată studenţia mea. Sssssst! Să nu mă audă Kărluţa! E în stare să mă decadă din drepturile de părinte!
“Zarurile fuseseră aruncate”. Se hotărâse unde vom merge la mare, evident pe litoralul românesc, pe vremea aceea nu exista alt litoral. Şi unde altundeva ar fi putut pleca la mare o gaşcă de studenţi? Eram sigur că veţi ghici! La Costineşti!!! Aveam deja achiziţionate două bilete, în vilele Amiral, şi evident, ca orice gaşcă de studenţi, mergeam patru pe cele două bilete. Patru ce? Patru băieţi, doar nu credeţi că ne duceam cu “toarte” după noi. Doar nu eram fraieri! Cel care ne făcuse rost de bilete, prin sindicatul din Fabrica de Calculatoare, se autoinvitase şi el. A crezut că, dacă ne face rost de nişte bilete bune, va fi invitatul nostru. L-am trimis la plimbare. Şi aşa am plecat patru, trei studenţi şi-un ştrengăroi, că muschetari nu eram. Era să uit! Să vă spun cine erau cei patru: eu, Gabi, Cristi Blondu’ şi Coco.
Eram la primul meu Costineşti din viaţă, şi când m-am dat jos din tren, în haltă, am luat un ditamai cataroiul în gură, sau l-am băgat prin buzunare. Cu doi ani înainte, eram în armată la TR, şi deasupra patului, în care îmi înghiţeam amarul de recrut, trona o poză înrămată cu Amfiteatrul din Olimp. Pe vremea aceea Olimpul era perla litoralului românesc. Pentru cele nouă luni cât am ars tabloul cu privirea mea, mi-am promis că atunci când mă voi “naşte” a doua oară, cum voi ieşi de aici voi merge la mare în Olimp. Aşa am şi făcut. Primul 1 mai muncitoresc din civilie l-am petrecut în Olimp. Tot aşa s-a întâmplat şi cu nebunia de Costineşti. Visat, dorit, cucerit!
Ne-am cazat într-o cameră la parterul vilei. O cameră cu un mic balconaş, ca o mică terasă. Putea fi folosită şi ca o mică discotecă, aşa mai înghesuită, mă refer la terasă, şi ca a doua poartă de intrare în cameră. După ce ne-am cazat, am ieşit pe mica noastră terasă şi am respirat cu nesaţ aerul studenţesc al Costineştiului. Dinspre Ring ne ademenea Madonna, “Like a Prayer” era unul din “şlagărele ” verii. Altele două care ne înfierbântau minţile de căutători de comori erau: “Wonderful life” a lui Black şi “Nothing gonna change my love for you” a lui Glenn Medeiros. Ăştia mai băbăciuni (dar cu suflet de copii), aşa ca mine, vă mai aduceţi aminte? Ce zici, Radule?
La două vile de noi, întreaga nava Amiral era sediul unei tabere a Crucii Roşii. Şi hai să enumerăm pasagerii de acolo: bulgari, cehi, polonezi, ruşi, nişte nordici, nemţălăi, şi ceva americani. Bineînţeles că interesul nostru era pentru cealaltă parte a fileului, aia cu fustiţe şi minijupate. Şi erau o grămadă de ….oaice! Am tras nişte petreceri la noi în cameră, şi pe mica noastră terasă, o nebunie. De ne dădeau târcoale miliţienii! V-aţi prins că invitate la noi în căpitănie erau numai …oaicele! Asta îmi aduce aminte de o petrecere la Gabi acasă. Eram şase băieţi şi unşpe fete. Şi fetele tot întrebau din cinci în cinci minute, “unde sunt restul de băieţii?” Şi noi ridicam din umeri, dacă sunt neserioşi şi nu au venit. Da, Gabi făcuse invitaţiile astfel încât să avem de unde alege. Eram ca nişte italieni într-un club de dans. Noi dansam încontinuu, şi schimbam partenerele la fiecare melodie nouă. Dar am fost nişte domni, nu am nedreptăţit pe niciuna!
Să revenim la petrecerea din Amiral. Era la noi în cameră un adevărat Turn Babel, nici nu mai ştiu în câte limbi se vorbea. Ştrengăroiu de Gabi o rupea bine pe ruseşte şi a făcut toată vacanţa o specializare intensivă cu o cehoaică sau poloneză, cred că totuşi era cehoaică. Eu, un adevărat patriot, am rămas la limba română, cu o consăteancă din satul lui Bucur. Bine, mai exersam un pic de engleză, consăteanca mea, fiică de diplomat, stătuse ceva ani prin State şi vroia să îşi etaleze cunoştinţele de americancă. Ea era proaspătă absolventă de ASE. După ce am cunoscut-o în RING şi ne-am tatonat un pic, consăteanca m-a întrebat dacă ştiu povestea bilei de fier de pe clădirea ASE-ului. Politehnist cum eram, nu prea aveam treabă cu aseistele şi i-am răspuns că nu ştiu povestea bilei. Atunci, amuzată şi cu ochii sclipicioşi mi-a şoptit: legenda spune că acea bilă de fier va cădea de pe clădirea ASE-ului atunci când o virgină va termina această academiei. Şi? întreb eu nedumerit. Păi, bila tot nu a căzut, îmi spune ea! Am dansat până la “Ziua Recoltei” după care drumurile noastre s-au despârţit.
După cum v-am mai spus, eram patru pe două locuri. Şi lucrurile nu erau chiar simple. Miliţia făcea razii prin camere ca să găsească blatişti. Noroc că eu şi cu Gabi eram destul de ocupaţi şi ajungeam prin cameră spre dimineaţă. Începeam cu RING-ul şi continuam cu plimbări prin staţiune, şi apoi ne rupeam spinările pe vreo bancă mai dosită aşteptând să prindem răsăritul de soare. Era la mare căutare răsăritul. Aveai o bilă albă dacă reuşeai să prinzi răsăritul. Într-o astfel de seară în cameră erau doar Blondu’ şi cu Coco, băieţi liniştiţi şi cu ceva frică de plimbări pe sub clar de lună. La uşă bate cineva. Blondu’ buimac de somn, deja pregătit să ne ia la înjurături, se duce şi deschide uşa. În prag un tablagiu cu burtă, şi cu caşchetă, cu privirea iscoditoare. “Câţi sunteţi, bă, în cameră?”. Blondu’ relaxat spune doi. Se uită miliţianul prin cameră şi întradevăr erau doar doi. Numai că prietenul nostru Coco dormea pe un sac de dormit lângă fereastră. Miliţianul nedumerit întreabă: “Şi ăsta de ce doarme pe jos?” Răspunsul Blondului e de-a dreptul halucinant şi a făcut istorie în toată Politehnica. “Tovarăşe miliţian ăsta aşa e el, e mai extravagant!” Cică miliţianul a făcut o faţă de cădeai pe spate. Nu ştiu dacă ştia sau nu cuvântul extravagant, cert este că a întors spatele şi a ieşit din cameră.
La cantina nu puteam merge decât doi, prin rotaţie. În rest trebuia să ne descurcăm cu masa, şi foamea era mare. Mai completam cu conservăraie şi cu mese câmpeneşti, cum le numeam. Cea mai tare cină câmpenească luată atunci a fost în incinta discotecii RING, şi asta dupa ora 22.00 când aceasta era deja închisă. Am sărit toţi patru gardul discotecii, ne-am întins cina pe una din mesele din curte. Apoi m-am urcat pe clădirea discotecii şi am îndreptat două proiectoare astfel încât lumina să cadă pe masa noastră. Eram ca nişte adevărate staruri, luând masa sub lumina reflectoarelor. E adevărat că masa nu a durat foarte mult, după o perioadă scurtă am fost reperaţi de miliţieni şi am dispărut rapid din peisaj, lăsindu-i pe ei să ne strângă masa!
Despre epavă şi Golful Francezului vă mai povestesc şi altă dată.
Cât despre cele patru staruri din RING pot să vă spun că, unul s-a făcut blogger, Gabi a devenit naşul meu de cununie (şi naşul Kărluţei) şi este la fel de ştrengăroi ca pe vremea tinereţii, Cristi Blondu’ e prin Houston-Texas iar Coco prin Minneapolis-Minnesota.
P.S. Găbiţă, bagă frate şi tu un comentariu, ca să confirmi că tot ce am scris aici este purul adevăr!!!
Articolul este genial. Am simtit mirosul marii si parfumul studentiei care m-a dus si pe mine la Costinesti, cu bilet. Ai reusit sa redai o atmosfera de care aproape nu imi aminteam. Cred ca iti datorez niste multumiri pentru randurile astea.
Nu pentru ca sunt o nostalgica…(ba nu, de fapt chiar sunt!), dar nimic nu mai e cum era in studentia noastra. Tocmai de aceea mi-a placut asa de mult articolul asta. Sunt putine lucruri care ma fac sa imi mai amintesc atat de puternic vremutrile acelea.
He heh… Asta zic şi eu amintire… Evident talentul narativ al autorului îi conferă un plus de valoare, iar mie oarece nostalgie pentru anii aceia de demult 😉
Ehe, ce vremuri!
Avand destula plaja si mare in Constanta si Mamaia nu prea frecventam Costinestiul.
Am fost de vreo doua ori, cica sa fac pe ghidul, cu niste grupuri de prieteni. Desi am avut impresia ca ma luau doar pentru ca stiam sa fac rost de pepsi si de bere la discretie. 🙂
ce de demult pare că a fost! 🙁 costineştiul era sinonim cu libertatea şi cu toate nebuniile….acelea simple, frumoase, uşor naive. şi mă feresc să-l revăd astăzi ajuns poate mai rău decât epava aceea la care ne tot uitam…
Da, pare că a fost în altă viaţă! Nu am mai fost în Costineşti de 20 de ani. Prefer să rămân în gând cu imaginea aceea de refugiu al tinereţii noastre.
Am fost si eu o data (in) Amiral :-). Cam tot pe vremea aceea. De atunci n-am mai revazut Costinestiul. Dar prefer sa ramana in amintirea mea cum era atunci, adica exact asa cum descrii tu atat de spumos 🙂
De când aștept eu ca amintirea asta a ta să-și scoată căpșorul de sub plapuma realității! 😉
Io am fixații: când citesc ceva ce-mi place mult, citesc înceeeet. Mă întorc, reiau, zâmbesc, mă opresc, îmi amintesc… Așa am citit și-acum.
Câte nopți mi-am rupt tocurile la Ring… M-am cazat în podul unei gazde, că nu mai aveam bani și-mi era musai să mai stau. Am mâncat pâine cu Hellas, conservele voastre au fost un lux! 🙂 Hihihi, dar a fost puținul pe care l-am savurat cu atâta nesaț, că l-aș mai trăi de câteva ori, dar tot cu aceiași ani în spate! 🙂 Mulțam fain, un deliciu textul tău!
Ah, și nu, Costinești nu mai e ce-a fost, dar nici noi nu mai suntem. Iar amintirile au rămas acolo, cu toate modificările și manelizarea ce-a venit din spate. Eu le-am regăsit, în anii trecuți, dar nu știu dacă mai merg iute…
Şi eu… mulţam fain, Irealia! A fost una din cele mai frumoase vacanţe de student, aproape perfectă! De la început până la sfârşit, iar atmosfera era incredibilă. Amintirea asta zumzâia de mult să iasă, şi uite că a ieşit.
Parfum de Costineşti cu parfum de tinereţe şi studenţie. Clar că nu mai suntem ca atunci, dar mă gândesc că are şi toamna locul ei în această nostalgie. Sper că nu ne ţine până la primăvară, că eu zic că tot “tineri” am rămas :))
La inceput de blog am scos o amintire nu tocmai placuta despre un 1 Mai la Costineşti. Cu articolul tău mi-ai adus aminte de cele plăcute, care au venit valuri, valuri, de parcă eram la masa alăturată de voi, sau prin cantină, sau prin Ring in cele mai ciudate hainute albe , de luceau in reflectoare. Amiralul, Voxul, Ringul, teatrul de vară, Obeliscul , gazdă, satul de vacanta…Perla. Nu mă interesează cum e Costineştiul acum, eu il am pe al meu de atunci.
:))) Mi-a placut aluzia din comentariul tau, asa ca am revenit si am citit povestea, chiar daca dimineata imi imaginasem ca nu am timp.
Militienii si-au schimbat doar numele, ca in rest, tot nu cred ca sunt multi care sa stie ce inseamna cuvantul extravagant. :))))))
Mi-e dor de Costinesti! Iti place ce mi-ai facut?
“Zarurile fuseseră aruncate”. Se hotărâse unde vom merge la mare, evident pe litoralul românesc, pe vremea aceea nu exista alt litoral. Şi unde altundeva ar fi putut pleca la mare o gaşcă de studenţi? Eram sigur că veţi ghici! La Costineşti!!! Aveam deja achiziţionate două bilete, în vilele Amiral, şi evident, ca orice gaşcă de studenţi, mergeam patru pe cele două bilete. Patru ce? Patru băieţi, doar nu credeţi că ne duceam cu “toarte” după noi. Doar nu eram fraieri! Cel care ne făcuse rost de bilete, prin sindicatul din Fabrica de Calculatoare, se autoinvitase şi el. A crezut că, dacă ne face rost de nişte bilete bune, va fi invitatul nostru. L-am trimis la plimbare. Şi aşa am plecat patru, trei studenţi şi-un ştrengăroi, că muschetari nu eram. Era să uit! Să vă spun cine erau cei patru: eu, Gabi, Cristi Blondu’ şi Coco.
“Zarurile fuseseră aruncate”. Se hotărâse unde vom merge la mare, evident pe litoralul românesc, pe vremea aceea nu exista alt litoral. Şi unde altundeva ar fi putut pleca la mare o gaşcă de studenţi? Eram sigur că veţi ghici! La Costineşti!!! Aveam deja achiziţionate două bilete, în vilele Amiral, şi evident, ca orice gaşcă de studenţi, mergeam patru pe cele două bilete. Patru ce? Patru băieţi, doar nu credeţi că ne duceam cu “toarte” după noi. Doar nu eram fraieri! Cel care ne făcuse rost de bilete, prin sindicatul din Fabrica de Calculatoare, se autoinvitase şi el. A crezut că, dacă ne face rost de nişte bilete bune, va fi invitatul nostru. L-am trimis la plimbare. Şi aşa am plecat patru, trei studenţi şi-un ştrengăroi, că muschetari nu eram. Era să uit! Să vă spun cine erau cei patru: eu, Gabi, Cristi Blondu’ şi Coco.
27 Comments
Articolul este genial. Am simtit mirosul marii si parfumul studentiei care m-a dus si pe mine la Costinesti, cu bilet. Ai reusit sa redai o atmosfera de care aproape nu imi aminteam. Cred ca iti datorez niste multumiri pentru randurile astea.
Mă bucur că ţi-am trezit amintiri din studenţie, Costineştiul nostru. Am înţeles că acum e altceva, nu mai are nimic din acel Costineşti.
Nu pentru ca sunt o nostalgica…(ba nu, de fapt chiar sunt!), dar nimic nu mai e cum era in studentia noastra. Tocmai de aceea mi-a placut asa de mult articolul asta. Sunt putine lucruri care ma fac sa imi mai amintesc atat de puternic vremutrile acelea.
Ai dreptate! Totul s-a schimbat, chiar dramatic, ţinând cont de vremurile pe care le-am traversat. Măcar noi dacă am mai fi ca atunci! 🙂
He heh… Asta zic şi eu amintire… Evident talentul narativ al autorului îi conferă un plus de valoare, iar mie oarece nostalgie pentru anii aceia de demult 😉
Îţi mulţumesc, Centurion! Nostalgie! Nostalgie! S-au dus…
Ehe, ce vremuri!
Avand destula plaja si mare in Constanta si Mamaia nu prea frecventam Costinestiul.
Am fost de vreo doua ori, cica sa fac pe ghidul, cu niste grupuri de prieteni. Desi am avut impresia ca ma luau doar pentru ca stiam sa fac rost de pepsi si de bere la discretie. 🙂
Păi, erai o adevărata legendă! O Călăuză! Îţi mulţumesc, Radu!
ce de demult pare că a fost! 🙁 costineştiul era sinonim cu libertatea şi cu toate nebuniile….acelea simple, frumoase, uşor naive. şi mă feresc să-l revăd astăzi ajuns poate mai rău decât epava aceea la care ne tot uitam…
Da, pare că a fost în altă viaţă! Nu am mai fost în Costineşti de 20 de ani. Prefer să rămân în gând cu imaginea aceea de refugiu al tinereţii noastre.
Am tot fost cu Kirby in ultimii trei ani. Sunt ceva aparate pe acolo. Si locurile si oamenii s-au schimbat.
Pentru Kirby o fi frumos, că el nu a prins vremurile tinereţii noastre!
Am fost si eu o data (in) Amiral :-). Cam tot pe vremea aceea. De atunci n-am mai revazut Costinestiul. Dar prefer sa ramana in amintirea mea cum era atunci, adica exact asa cum descrii tu atat de spumos 🙂
Dor, am trăit foarte efervescent acele zile, poate de aici descrierea spumoasă! Mulţumesc.
De când aștept eu ca amintirea asta a ta să-și scoată căpșorul de sub plapuma realității! 😉
Io am fixații: când citesc ceva ce-mi place mult, citesc înceeeet. Mă întorc, reiau, zâmbesc, mă opresc, îmi amintesc… Așa am citit și-acum.
Câte nopți mi-am rupt tocurile la Ring… M-am cazat în podul unei gazde, că nu mai aveam bani și-mi era musai să mai stau. Am mâncat pâine cu Hellas, conservele voastre au fost un lux! 🙂 Hihihi, dar a fost puținul pe care l-am savurat cu atâta nesaț, că l-aș mai trăi de câteva ori, dar tot cu aceiași ani în spate! 🙂 Mulțam fain, un deliciu textul tău!
Ah, și nu, Costinești nu mai e ce-a fost, dar nici noi nu mai suntem. Iar amintirile au rămas acolo, cu toate modificările și manelizarea ce-a venit din spate. Eu le-am regăsit, în anii trecuți, dar nu știu dacă mai merg iute…
Sigur că sunt undeva pe acolo, stinghere, se plimbă buimace printre manele. Dar şi în noi, la adăpost de orice alterează…
Şi eu… mulţam fain, Irealia! A fost una din cele mai frumoase vacanţe de student, aproape perfectă! De la început până la sfârşit, iar atmosfera era incredibilă. Amintirea asta zumzâia de mult să iasă, şi uite că a ieşit.
Parfum din alte vremuri cu soare, mare si aventuri.
Şi ce frumos a fost! Parfum de… Costineşti! Mulţumesc, Gabriela.
Parfum de Costineşti cu parfum de tinereţe şi studenţie. Clar că nu mai suntem ca atunci, dar mă gândesc că are şi toamna locul ei în această nostalgie. Sper că nu ne ţine până la primăvară, că eu zic că tot “tineri” am rămas :))
Eu nu am nicio îndoială că suntem la fel de tineri ca atunci. Cred că suntem generaţii speciale, şi la 60 de ani ne vom simţi la fel de tineri! 🙂
La inceput de blog am scos o amintire nu tocmai placuta despre un 1 Mai la Costineşti. Cu articolul tău mi-ai adus aminte de cele plăcute, care au venit valuri, valuri, de parcă eram la masa alăturată de voi, sau prin cantină, sau prin Ring in cele mai ciudate hainute albe , de luceau in reflectoare. Amiralul, Voxul, Ringul, teatrul de vară, Obeliscul , gazdă, satul de vacanta…Perla. Nu mă interesează cum e Costineştiul acum, eu il am pe al meu de atunci.
Am început să suspin şi să oftez când te-ai apucat să le enumeri, atâtea locuri pline de veselie, de energie…Offffff!
:))) Mi-a placut aluzia din comentariul tau, asa ca am revenit si am citit povestea, chiar daca dimineata imi imaginasem ca nu am timp.
Militienii si-au schimbat doar numele, ca in rest, tot nu cred ca sunt multi care sa stie ce inseamna cuvantul extravagant. :))))))
Mi-e dor de Costinesti! Iti place ce mi-ai facut?
Asta am şi vrut, să îţi trezesc amintiri frumoase! 🙂 Mă bucur că te-ai lăsat ademenită!
Pingback: Vii cu mine la Sulina? | Înşiră-te mărgăritare