Uneori e întuneric. Doar întuneric. Fără străfulgerări de regrete proiectate la o simplă atingere de unghii roase și înmuiate în tăcerea buzelor. Fără chemări ce se hrănesc vinovate din stârvul de clipe prelinse printre degete. Fără gânduri otrăvite în căutarea timpului pierdut printre meschine alunecări de sentimente. Fără trecut. Fără orizont. Cu pleoapele căzute ca o cortină obosită ce își urăște interminabilele repetări. Cu brațele înțepenite ca după o ultimă glaciațiune de mirări. Și proiectat ca o fantomă strivită între ziduri.
Se stinge. Se stinge în tăcere. Își duce umbrele gândurilor tot mai lungi, tot mai subțiri, tot mai diluate, tot mai departe. Tot mai departe de un colț de retină pe care se proiectau ferestre deschise, cu dantele fluturând peste cuvinte şoptite, cu bătăi tandre în uși zăvorâte ce dărâmau cărămidă cu cărămidă din zidul resemnării. Se stinge brăzdând aerul gesturilor pierdute, dezlipindu-se de şuviţe uscate, intersectând priviri întoarse spre interior, alunecând pe buze triste şi scurgându-se, scurgându-se în adâncuri.
