3 Mai 2015. Este ziua în care Planeta vibrează. Este ziua în care Planeta aleargă. Dacă te-ai opri câteva minute şi ai asculta cu atenţie, cu siguranţă ai auzi murmurul Planetei, un murmur intrat în rezonanţă cu peste 68.000 de suflete. O respiraţie uriaşă ce captează aerul şuierat din 68.751 de piepturi. Tot atâtea inimi bătând sincron de prin toate zonele Planetei şi aruncând în văzduh energii capabile să readucă la viaţă un pustiu ca Sahara. Armate de picioare mărşăluiesc neobosite în acelaşi moment, în acelaşi ritm, indiferent de longitudine sau de latitudine, indiferent dacă e zi sau dacă e noapte. Braţe hotărâte bat aerul ca nişte pistoane ducând înainte trupuri însemnate de fiecare kilometru consumat. Milioane, milioane de kilometri sunt înghiţiţi sub paşii alergătorilor, pentru a fi apoi topiţi şi amestecaţi cu gânduri şi bătăi de inimă într-un mojar al speranţei, mojar din care să se nască un balsam pentru rănile Planetei, un balsam pentru rănile din noi. Până de curând istoria s-a scris cu zeci de mii de soldaţi ce cucereau teritorii în numele unui “bine” obscur. Azi Planeta rezonează cu alţi zeci de mii de “soldaţi”. Sunt altfel de soldaţi, sunt soldaţi ce se luptă cu kilometri, soldaţi transformaţi în alergători porniţi să cucerească inimi şi hotărâţi să ajute la vindecarea Planetei. Sunt mândru că fac parte din rândurile acestei “armate” a Speranţei!
Deschid ochii din nou. A câta oară o fi? Privesc peste cap spre geam şi întunericul e la fel de prezent. Cât o fi ceasul? E o noapte lungă şi grea. Ieri am dormit la prânz vreo două ore, încercam să mai pun o cărămidă de odihnă peste “ritmul infernal” pe care l-am avut în ultimele luni. Seara am dat stingerea pe la 22.45 şi am reuşit să adorm destul de repede. După vreo două ore a început dialogul meu cu fereastra, cu întunericul de afară. Ce se întâmplă? Parcă sunt un adolescent în noaptea de dinaintea unui examen. Închid ochii, încerc să adorm. Îmi spun încontinuu că trebuie să dorm. Trebuie să fiu odihnit. Dimineaţă am un examen cu mine, cu fiecare bucăţică din mine. Dimineaţă alerg, alerg 21km, alerg în propriul meu SemiMaraton.
Şapte zile. Mai sunt doar şapte zile până la acest eveniment atât de aşteptat. Acum aproape un an, pe la jumătatea lunii octombrie, în timp ce scriam un articol pentru Superblog 2013, pentru prima dată se înfiripa în mintea mea dorinţa de a participa la un astfel de eveniment. În articolul scris visam emoţiile participării la un Maraton. Până la acel moment nu mă gândisem vreodată că aş putea încerca să alerg pe o astfel de distanţă, considerasem Maratonul ca o încercare intangibilă pentru mine. Emoţiile aşternute în rânduri m-au făcut să îmi doresc pentru prima dată această aventură şi am simţit că nu îmi este imposibil. Atunci mi-am promis că voi încerca, mi-am promis că mă voi pregăti pentru o astfel de cursa indiferent cât timp va fi nevoie.
Trecem împreună printr-un culoar lat de 2m. Fiecare dintre noi a primit un număr de concurs. Eu am numărul 29285. Pe fiecare număr sunt două cipuri. Trebuie să trecem pe lângă maşinile oficiale pentru a se activa cele două cipuri. Cu ajutorul lor suntem monitorizaţi în competiţie. Şi astfel se va şti cât am alergat şi timpul scos. Sunt împreună cu Nadia. Ne activăm cipurile apoi ne îndreptăm către zona albastră. La înscriere eram întrebaţi dacă am mai alergat şi ce timp am scos. Nici unul dintre noi nu mai participase la un astfel de concurs. Pentru că experienţa noastră era zero am fost plasaţi în zona albastră, ultima. Cei cu experienţă erau plasaţi în faţă, în funcţie de timpii scoşi anterior. În discuţiile de dinaintea maratonului ne era teamă că suntem prea în spate şi la start posibil să fie busculadă, astfel că vom pierde timpi preţioşi şi nu ne vom îndeplini propriul barem. Alergăm de plăcere dar vrem şi să ne forţăm limitele actuale.
Toamna trecută, în perioada concursului SuperBlog, m-am “visat” la linia de start al unui maraton cu tot cu emoţii, cu slăbiciuni, cu plămâni fremătând, cu energii gata să explodeze. La finalul acelui articol m-am “trezit” în rândurile aşternute cu o promisiune făcută, cu promisiunea că mă voi pregăti continuu pentru ca anul acesta să pot alerga un semimaraton (în luna octombrie), iar pentru anul 2015 să pot avea curajul de a încerca un maraton. Un pariu cu mine, un pariu cu timpul, un pariu cu propriile limite, un pariu pe care îl reînnoiesc în aceste noi rânduri.
