Valurile mugeau furioase într-o dezlănţuire halucinantă. Măturau totul în cale cu o violenţă neobosită. Cerul privea neputincios la această răzvrătire, neînţelegând ţipătul apei. Stelele se ascunseseră în găurile universului. O lună udă şi zgribulită tremura în aşteptarea dimineţii. Marea zgâlţâia malurile şi spirale de apă ameninţau norii, făcându-i să alerge nebuni printre stropii aruncaţi. Natura se strânsese speriată şi se retrăgea din calea furiei. Părea că un hău imens se naşte în malurile ce ţineau faţă cu greu urgiei.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu privirea avidă de lumină, cu ochii buimaci aţintiţi către soare. Am nevoie de soare, am o nevoie organică de razele lui, de atingerea lui, şi el este din ce în ce mai distant. Cu fiecare trezire lumina e mai săracă, razele se curbează indiferente peste trupul meu, căldura se furişează vinovată către dimineţile altora, şi mi-e frig, şi mi-e din ce în ce mai teamă. Mi-e teamă de nopţile ce se-nmulţesc sărace şi fac ca zilele pustii să se sufoce. Mi-e teamă de răsăritul confuz ce nu mai ştie cine vine şi cine trebuie să plece.
