Sunt singur în sufragerie. În jurul meu s-a făcut liniște. Măriuca doarme de ceva timp. M a plecat și ea la culcare. Am rămas în colțișorul meu preferat din cameră. Răsturnat în fotoliu, cu privirile tangente la cerul așezat spre atriul stâng, butonez relaxat la telefon. Baleiez între aplicațiile preferate, cu gândurile scrutând spre alte zări. Doar scârțâitul ușii mă mai scoate din zborul gândurilor, o mișcare scurtă ca de sistolă lipită între două oftaturi, un mic recul și apariția Fridei. Mai bântuie prin casă în căutări doar de ea știute, pentru ca apoi să mi se urce pe piept torcând și aruncând priviri furișe către ecranul telefonului. După câteva zeci de secunde de așteptare, mă părăsește ofensată și se duce să împingă vreo cutie de pe birou, sau să foșnească vreo pungă rămasă prin cameră. Televizorul curge în dialoguri la care mai ciulesc urechile din când în când. Apoi se stinge. E miezul nopții. L-am setat să se stingă la miezul nopții deși mă culc la acea oră extrem de rar. Intind invariabil mâna întru-un gest reflex spre telecomandă și repornesc televizorul. E ca un gest tipărit în mine, ca o mângâiere a Fridei, ca o împreunare a mâinilor pe frunte pentru domolirea gândurilor mele. E ora la care se desenează parabole din sufletul meu până spre marginea Pacificului, până în Olympia. Sau… și mai organic, se desenează nopți albe până în inima Olympiei.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu privirea avidă de lumină, cu ochii buimaci aţintiţi către soare. Am nevoie de soare, am o nevoie organică de razele lui, de atingerea lui, şi el este din ce în ce mai distant. Cu fiecare trezire lumina e mai săracă, razele se curbează indiferente peste trupul meu, căldura se furişează vinovată către dimineţile altora, şi mi-e frig, şi mi-e din ce în ce mai teamă. Mi-e teamă de nopţile ce se-nmulţesc sărace şi fac ca zilele pustii să se sufoce. Mi-e teamă de răsăritul confuz ce nu mai ştie cine vine şi cine trebuie să plece.
