Se sinucideau unul câte unul, pe rând, aşteptând bucuroşi momentul. Era ceva măreţ în gestul lor. Totul se desfăşura într-o linişte complice. Doar muzica descompusă din raze de lună căzute pe urmele lor se auzea timid. Disciplina de care dădeau dovadă în actul lor deliberat era demnă de mari armate ce cândva invadaseră câmpurile. Se comportau ca un clan. Se smulgeau din matca lor fără nici cel mai mic regret şi printr-o mişcare pe diagonală se strângeau într-un colţ de câmp privind spre năluca ce plutea în apropierea lor. Născoceau tot felul de siluete ce se schimbau rapid, într-o sincronizare căutată cu mişcările nălucii. Era atâta viziune în mişcările lor, spirit de echipă, nimic nu părea lăsat la voia întâmplării.
Mai aveam doar două zile până când revista trebuia să fie gata. Promisesem un interviu cu un scriitor. Îmi schiţasem deja un set de întrebări. Aş fi vrut să găsesc ceva mai deosebit, să pun întrebări speciale, fără clişee. Eram nemulţumită dar nu reuşeam să scot mai mult din mine. În plus, mai aveam o problemă de rezolvat. Nu ştiam cui voi reuşi să îi iau acest interviu. Avusesem câteva promisiuni dar nu se concretizase nimic. Preferatul meu era scriitorul I.A. Tot încercasem să îl abordez dar nu îl găseam niciodată. Aflasem în ultima clipă că, în fiecare zi îşi petrece ore în şir prin parc. Putea fi găsit în Parcul Cişmigiu. Eram hotărâtă ca în ziua următoare să bântui ca o fantomă Cişmigiul în căutarea lui. Eram blindată cu răbdare multă, cu pacheţele de mâncare şi carneţelul magic.
