Camera era albă în întregime. Iar ea stătea fix în mijloc şi rânjea la pereţii acoperiţi cu praf de cretă, paralizată. Iar ochii ei, de obicei atât de fermi, erau acum înceţoşaţi, de parcă orice dovadă a existenţei vie a Universului se pironise acolo să fermenteze. Fix în ochii ei iubitori de viaţă şi de acolo direct în inimă printr-un fir irezistibil.
În ultimele săptămâni doar am alergat… şi am scris mai deloc. Am înghiţit kilometru după kilometru, am adunat secunde după secunde, am trăit captiv între respiraţii şi paşi. Cuvintele par că s-au refugiat undeva în interior aşteptând vremuri mai statice, gesturi mai lente. Muzele mi-au plecat cu tot cu simboluri lăsând metaforele scurse în asfaltul incins. Un asfalt inundat de adrenalină din care cu greu se culeg rânduri. O adrenalină din care până acum muzele nu mi-au adus inspiraţie şi nici nu şi-au găsit dorul de a se întoarce la mine.
