Soarele se ridicase deasupra capetelor noastre. Era cocoţat în vârful boltei sale şi umbra lui scurtă parcă ne trimitea spre casă. Oile păşteau grupate pe un petic de iarbă la marginea pădurii. Printre tufe şi salcâmi, caprele erau răsfirate căutând leneşe crengi joase şi pline de frunze. Ici-colo, câte una se ridica pe două picioare, se spijinea cu cele din faţă pe câte un copăcel mai firav aplecându-l uşor, iar gura lacomă aduna micile frunze de salcâm. Jocurile încetaseră. Nimeni nu mai alerga, nimeni nu se mai ascundea, nimeni nu se mai căţăra pe plutele mlădioase, plute ce ne erau adevărate catapulte spre înâlţimi în jocurile noastre de copii inventivi. Era timpul să ne strângem animalele şi toţi împreună: fete, băieţi, capre, oi, să pornim în mica şi vesela noastră transhumanţă către casă.
O uşoară senzaţie de disconfort mă scoate din somn. Deschid ochii şi privirea se limpezeşte pe tavanul camerei. Întorc instinctiv capul spre geam încercând să surprind o geană de lumină. Draperiile sunt trase şi naşterea noii zile îmi este încă neştiută. Mă strâng un pic de frig. E început de octombrie. Toamna s-a răzvrătit de neînţeles, şi ne-a adus un frig de brumar. Caloriferul e şi el chircit de frig şi parcă se uită cu invidie la plapuma mea. Oare cât o fi ceasul? Îl caut şi îl găsesc tot acolo unde l-am lăsat aseară. Uneori mai dispare. Nu, nu pleacă nicăieri, doar că, peste el mai aterizează câteodată hăinuţele Măriucăi.
