O nouă dimineaţă pare că se opreşte în geamul meu. Îmi sunt din ce în ce mai grele dimineţile. Jaluzele s-au lipit de atâta nemişcare şi am exilat definitiv lumina din camera mea. Prefer de o mie de ori întunericul. Prefer să nu văd nimic în jurul meu. Întunericul mi-e ca un pansament pentru deznădejdea din suflet. Nici umbrele nu îmi sunt mai prietenoase. Închid ochii, alung astfel până şi cea mai firavă umbră ce îndrăzneşte să se furişeze în pustiul din jurul meu. Da! Îmi este sufletul pustiit, şi pustiite sunt toate amintirile mele transformate într-o rană dureroasă.