Înaintează tăcută către mine. Se întinde ca un braț molatec, cu degetele răsfirate, cu podul palmei alunecând și încercând să mă cuprindă. Fiecare respirație o aduce mai aproape, fiecare sunet, fiecare amprentă lăsată în nisipul încă radiind de căldura Soarelui. Se revarsă în urma paşilor inundând frânturi de gesturi, inundând gânduri neterminate. Le curăţă, le reînvie, le despoaie până la amintiri şi mi le răpeşte, ducându-le dincolo de aşteptări, dincolo de paşi desculţi în noapte.
Se apleacă zările marine cu mult prea depărtate orizonturi, înspre tăiş de iatagan, la fereastra camerei mele. De peste pervazul cald de lacrimi de soare, camera este pătrunsă în cascade de aur pur, aurind-o iarăşi şi iarăşi.
În colţuri, lipite de pereţi de sticlă topită, se apleacă teancuri de cărţi, adânci precum oceanul. Se sprijină unele de altele, ca nişte oameni peste care au trecut izvoare şi soluri de foc încă de la facerea lumii şi până la sfârşitul ultimului sfârşit. Cărţile sunt zăpada de pirită pură pe care am păşit o singură dată, înnegrind-o, topind-o, transfigurând-o. Le-am lăsat urme ca basoreliefuri.
Poezia “Romanţa iubitei de departe”
