Deseori mă plimbam riscant pe marginea cuvintelor, lăsându-mi pașii să alunece prin înțelesuri tăioase, înțelesuri ce îmi răneau liniștea încercând să îmi scurgă gesturi din propriile tăceri și să mă arunce în hazardul gândurilor ascunse. Cu pleoapele coborâte pe geana de lumină, suficient ca ochii să caute dincolo, printre dorințe, cu brațele deschise a cădere, cu degetele mușcând aerul gol, călcam literă cu literă până ce țipătul cuvântului strivit îmi pătrundea sub piele și își croia așternutul pentru fraza ce urma să se scrie în drumul spre inimă.
Nu îşi schimbase poziţia de ceva vreme. Timpul se scurgea nebăgat în seamă în ciuda secundelor ce se lipeau de aerul respirat. Era aşezat într-un fotoliu, cu braţul stâng trecut peste abdomen ca într-un gest de durere, cu privirile dezmembrate şi fixate undeva într-un univers ştiut numai de el. Braţul drept sprijinit în cot se ducea ancoră spre faţă susţinând un chip imobil. Între degetul mare şi arătător buzele pulsau cuvinte neştiute. Gândurile fulgerau între confluenţe de priviri şi rămăşiţe de gesturi salvate undeva în spatele chipului.
