Sâmbătă dimineața. Au trecut șase săptămâni de la ultima cursă oficială, Semimaratonul alergat în echipa ATCA. Mă pregătesc de altă cursă. De data aceasta una scurtă, de doar 5 kilometri. Și tot în compania echipei ATCA. E un moment bun să îi reîntâlnesc. Le-am spus un “DA” cu câteva luni în urmă și, de atunci, mă simt legat de ei. Mă simt legat sufletește de tot efortul lor depus în ajutorarea unor copii. De aceea mă bucur tare mult să le fiu alături. Și să aduc un strop de energie în Turnul Speranței pe care, ei, cei din echipa ATCA, îl construiesc în fiecare zi. Echipamentul mă așteaptă pe canapea. Privesc cu drag la fiecare piesă. Sunt ca niște bucăți din mine pe care le scot și le odihnesc pentru câteva zile. Pentru ca apoi să mi le returnez și să zburd pe aleile parcului. Alei ce mi se regăsesc săpate în propriul meu sistem sanguin.
Un zgomot venit din alee o oprește din joacă. Lăbuța stângă a rămas încremenită în aer iar ochii scrutează prin vegetația grădinii. Urechile s-au ciulit ca niște antene și așteaptă ca zgomotul să revină. Pauza e lungă și nu aduce sunetul așteptat. Lăbuța coboară cu mișcări încetinite și atinge pământul cald. Se mișcă ușor, hipnotic, cu privirea fixând un colț al grădinii, acolo unde este o mică scară ce duce către intrarea în această casă uriașă a oamenilor. Dinspre dreapta se aude un foșnet crescând și crenguțe se dau la o parte. Cu o săritură scurtă, violentă, sare în sus, aterizând în afara tăvălugului ce venea spre ea. Se ridică pe piciorușele din spate și bate furioasă aerul cu cele din față, privirea sticlește spre cel ce o deranjează. Nu are chef de joacă acum. Mișcarea se oprește brusc iar urechile se concentrează din nou pe alee. A revenit, a revenit zgomotul. Face câțiva pași nerăbdători, precipitați, prin iarba grădinii. Se oprește brusc și privește pe sub marginile unei frunze. Oare e ea? A văzut-o prima dată acum două zile, a venit și ieri. A luat-o în brațe, a lipit-o de gâtul ei și i-a vorbit. Nu a înțeles ce îi spunea, dar cuvintele ei erau atât de calde, de ademenitoare. Iar inima fetiței bătea atât de tare încât parcă o simțea în ea, parcă era inima ei. Aude din nou zgomotul, e o chemare, e aceeași chemare, e vocea fetiței a cărei inimă a bătut sincron cu a ei. Cu pași timizi se îndreaptă către marginea grădinii, către scara pe unde fetița a coborât în lumea ei.
