Dimineaţa mă striga cum strigă natura ciulinii. Iar eu zburam spre ea. Şi mi-a fost de ajuns cerul, să privesc cerul, ca să-mi dau seama că nici nu-mi trebuie mai mult.

N-am crezut că cerului îi stă mai bine cu o altă culoare în afară de albastru. A început cu un alb al nimicului, un alb al deznădăjduinţei. Dar apoi cineva a început să arunce culori. A apărut o dungă roşie, o pată galbenă. Poate chiar eu aruncam cu vise deşarte, care acum s-au pironit în cer să fermenteze şi nici măcar albul nu le mai poate estompa.