Partea I: “Apocalipsa după Georgel”, despre gândurile lui Georgel aici.
“Werner? Unde ești Werner?” Se minunează de frumusețea palatului. În curând va fi al lui. Și trece din cameră în cameră. “Werner? Am o vorbă cu tine. Unde ești?” Aici va face bursa grâului. Va da păpică gratis la toată lumea. În camera asta va face bursa energiei. În colțul de nord-est va face bursa metalelor. Știe el că din colțul ăsta vântul bate mai mereu spre Primăverii. “Werner? Bă, Werner, doar ți-am spus că vin.” Cu toate aceste trei burse, cu Dunărea și cu Marea Neagră, el va stăpâni lumea. Visează la canalul Marea Caspică – Marea Neagră. Visează la un nou drum al mătăsii. Va lega poporul de China. Și el, un Marco Polo divin, va domni peste o mare națiune. “Werner?” Uneori îi mai dă cu virgulă într-o zonă cu neuroni mai răzvrătiți. Dar rezolvă el cumva. Cică… cu cine va construi el toate canalele și toate proiectele lui fabuloase? Cum cu cine? Cu el, cu ea, cu poporul lui iubit. “Werner? Pe unde naiba o fi tânărul ăsta Werner? Iar e plecat în vacanță.” Și încălzirea asta globală. O mizerie. M-am prins eu de când umblam prin clubul ăla de la Roma. Nu mai știi dacă este vară sau iarnă. Nu îmi dau seama dacă Werner este la schi sau la golf.
“Ce? Ce-i în magazia asta? Werneeeeeeeeeeer? Canalie, tu mi-ai furat jumătate din aurul dacilor!!!”
Tresare. E a nu știu câta oară când tresare speriat. Țipătul ăsta de cucuvea îi îngheață sângele în vene. Nu a auzit niciodată așa un sunet de sinistru. Brrrrr! Dacă știa că ăla a plecat de la palat fără cucuvea… Hm! Mai bine nu se băga în toată treaba asta care devine din ce în ce mai apăsătoare. Credea că această piază rea este animalul totemic al bunicuței. Și atunci de ce cucuveaua măsii nu îl acompaniază în Primăverii? Să fie la el acolo. “Kweeeew, kweeew!” Parcă vede în întuneric niște ochi mari și galbeni. Ceva cald și plăcut i se scurge pe pulpa stângă. Și nu se poate opri din tremurat. E un tip serios și hotărât, așa a fost dintotdeauna. Se poate spune că anii trăiți la Viena l-au maturizat. Atunci a simțit în el o chemare divină, a atins cu mijlociul și s-a scufundat în era aquarius. A fost mai bine ca la Roma. Acolo se plictisise. Toată ziua jucau la ruletă. Viitorul. Și, sincer, ceilalți cam trișau. Atunci a simțit prima dată că nu se mai poate. Că este nevoie de o mică apocalipsă. Mică? Hm! Nu e prea sigur. Mică sau mare, apocalipsă să fie. Întotdeauna când pleacă la drum și-o așează pe mijloc, așa cum a auzit că fac pescarii. Doar și el este un fel de pescar. Și își dorește atât de mult să prindă în năvod toată planeta. Bine, la început se mulțumește doar cu plaiurile mioritice. Degeaba și-o așează pe mijloc, întotdeauna ea se mișcă spre stânga. Ce o fi cu stânga asta nu poate să priceapă! Și de câte ori se sperie, ceva cald se scurge pe pulpa stângă. Nu ar vrea ca pulpa dreaptă să fie invidioasă. Pe ea nu se scurge nimic. Doar mici ciupituri ale Cruestelei. Sau poate că dreapta este rezervată pentru apocalipsă. Ce ar fi! Să se numească după el. Să fie artizanul viitorului. Apocalipsa după Georgel!
