Niciodată aerul nu a părut a fi atât de plin de culoare. atât de dulce, un amestec teribil de bucurie și tinerețe, de optimism și nepăsare. De câteva luni, strada ieșise dintr-un gri apăsător și își eliberase gândurile. Cuvintele, după zeci de ani de temniță, prindeau contur, pluteau vesele în aerul din jur, iar gesturile se dezghețau într-un mod neașteptat. Muzica suna nebună peste tot, se dezlănțuise și împroșca fețe cu priviri strălucitoare. Pașii, coborâți în stradă, aveau dansul lor proaspăt învățat, era un dans stângaci, dar un dans al libertății. Peste toate senzațiile, vocea ei, vocea italiencei parcă topea și ultimele umbre de gratii.
Gândurile mi se întorc cu opt ani în urmă… Suntem în 17 Septembrie 2007. Prima zi de şcoală. Prima zi de şcoală a fetiţei mele. Amândoi… ţinându-ne de mână ne-am oprit câteva secunde la porţile şcolii. Inimile noastre bat sincron şi cu aceeaşi emoţie ce ne învăluie. Nu ştiu dacă eu îi strâng mâna aşa de tare sau ea o strânge pe a mea. Mă uit spre Karla. Nu plânge! Dar îi simt lacrimile suspendate undeva între gânduri şi priviri. Îi trimit un zâmbet de încurajare şi încerc să iau din frământările ei, să le amestec cu cele din mine. O privesc adânc în ochi şi împreună păşim pe poarta şcolii. Păşim într-o nouă etapă, într-o nouă lume, un laborator din care ea va ieşi cu aripile larg deschise şi gata de zbor spre propria-i devenire!
