Au trecut deja opt ani. Retrăim cu emoții la fel de intense, dar în culori diferite. Căci sunt atât de diferite! Retrăim emoțiile examenului de capacitate. Și în așteptări de rezultate, stresul fierbe în curgerea zilelor născute de o vară fierbinte. Atât de fierbinte încât trebuie să o răcorim evadând pe poteci de munte. E un obicei drag de pe vremea când K. își testa gleznele pe cărările Făgărașului. Iar Maria, o mogâldeață, în timp ce ne studia cum pregătim rucsacurile, mă întreba dulce: “Tati, pe mine când mă iei pe munte?” Au trecut anii și e rândul Mariei să mă secondeze în drumețiile prin frumoșii noștri Carpați. “Maria, e gata rucsacul? Ne așteaptă o zi prin Munții Ciucaș”
Plouă. Ne-a plouat toată dimineața, tot drumul. Acum plouă mărunt. Atât de mărunt încât ne obosesc ochii căutând să surprindă perdeaua de picături în cădere. Doar luciul lacului tresare de apăsarea picăturii și aruncă cercuri de neliniște în jur. Șuvițele simt ploaia ca pe o mângâiere, o atingere ce se pierde prea repede, neavând răbdarea să se dizolve în stropii de transpirație ce se preling pe frunte. E atât de liniște în jur! Nici vântul nu îndrăznește să tulbure liniștea ce a îmbrăcat lacul ca într-un halou. Pe malul nordic al lacului, o stâncă își potolește căderea gustându-i liniștea și înnăbușindu-și vaietul ce o bântuie din vremurile când s-a desprins din propriul paradis. Ca o consolare a căderii și-a lăsat mănunchi de flori să îi crească pe tâmpla ce se așezase mai aproape de apus.
