Au trecut deja opt ani. Retrăim cu emoții la fel de intense, dar în culori diferite. Căci sunt atât de diferite! Retrăim emoțiile examenului de capacitate. Și în așteptări de rezultate, stresul fierbe în curgerea zilelor născute de o vară fierbinte. Atât de fierbinte încât trebuie să o răcorim evadând pe poteci de munte. E un obicei drag de pe vremea când K. își testa gleznele pe cărările Făgărașului. Iar Maria, o mogâldeață, în timp ce ne studia cum pregătim rucsacurile, mă întreba dulce: “Tati, pe mine când mă iei pe munte?” Au trecut anii și e rândul Mariei să mă secondeze în drumețiile prin frumoșii noștri Carpați. “Maria, e gata rucsacul? Ne așteaptă o zi prin Munții Ciucaș”
Mergem în șir indian. Ne întindem pe un fir de vreo 40 de metri. Șirul este format din șapte exemplare de rasă, pur sânge, foarte frumoase, dresate. Mergem în tăcere, sunt primii pași. De abia am ieșit din manej și am pornit pe cărarea ce merge către sud-est, către Valea Cernei. Emoția este atât de mare, atât de vie, încât parcurgem primele sute de pași într-o tăcere totală. Mă bucur de acest moment ca un copil. De fapt, sunt un copil în aceste clipe. Mă simt ca într-o patrulă prin preerie, o patrulă de cercetași ce încearcă să ducă un mesaj la cel mai apropiat fort. Mergem în șir indian, într-o tăcere deplină, strunind caii să pășească pe aceleași urme, pentru a putea deruta iscoadele vreunui trib de indieni răzvrătit.
E dimineață, soarele s-a ridicat dezmierdând coroane de stejari. Umbra dublează personajele ce urcă poteca stingheră prin poieni de stepă. Ici colo mici stâncării ce obligă calul să așeze copita ca într-un dans. Cărarea ne duce prin porțiuni de rariște, pe lângă copaci ce ne ating invidioși cu ramurile lor. Șerpuiește prin vegetația bogată și încă verde, pentru ca surprinzător să dispară după frunziș de Cărpiniță. În spatele nostru se înșiră colină după colină. E o alternanță plăcută, cu peisaje încântătoare, ce îți menține o stare permanentă de bucurie.
