Un zgomot venit din alee o oprește din joacă. Lăbuța stângă a rămas încremenită în aer iar ochii scrutează prin vegetația grădinii. Urechile s-au ciulit ca niște antene și așteaptă ca zgomotul să revină. Pauza e lungă și nu aduce sunetul așteptat. Lăbuța coboară cu mișcări încetinite și atinge pământul cald. Se mișcă ușor, hipnotic, cu privirea fixând un colț al grădinii, acolo unde este o mică scară ce duce către intrarea în această casă uriașă a oamenilor. Dinspre dreapta se aude un foșnet crescând și crenguțe se dau la o parte. Cu o săritură scurtă, violentă, sare în sus, aterizând în afara tăvălugului ce venea spre ea. Se ridică pe piciorușele din spate și bate furioasă aerul cu cele din față, privirea sticlește spre cel ce o deranjează. Nu are chef de joacă acum. Mișcarea se oprește brusc iar urechile se concentrează din nou pe alee. A revenit, a revenit zgomotul. Face câțiva pași nerăbdători, precipitați, prin iarba grădinii. Se oprește brusc și privește pe sub marginile unei frunze. Oare e ea? A văzut-o prima dată acum două zile, a venit și ieri. A luat-o în brațe, a lipit-o de gâtul ei și i-a vorbit. Nu a înțeles ce îi spunea, dar cuvintele ei erau atât de calde, de ademenitoare. Iar inima fetiței bătea atât de tare încât parcă o simțea în ea, parcă era inima ei. Aude din nou zgomotul, e o chemare, e aceeași chemare, e vocea fetiței a cărei inimă a bătut sincron cu a ei. Cu pași timizi se îndreaptă către marginea grădinii, către scara pe unde fetița a coborât în lumea ei.
