Luni. O nouă săptămână. În prima zi muncesc de acasă. Multă agitație, mult zgomot care rupe din energie. Ca de obicei. La finalul zilei trebuie să ies la alergat cei 5Km prin Parcul IOR. Să nu las stresul de luni să își facă loc prin celulele mele. Printre email-uri, rapoarte și comenzi constat în partea a doua a zilei că este oprită apa caldă. Bun așa! Ce fac? Mai ies sau nu la alergat? Un Jiminy leneș îmi șoptește la ureche că în aceste condiții nu mai are chef. Oftez teatral. Biiiiiine! Amânăm pentru mâine cei 5Km. Dar ieșim totuși în Parc. În loc de 5Km de alergat vom face 6Km de marș forțat. De acord? Jiminy dă din cap pe jumătate aprobator. La 17:30 am închis calculatorul și în 15 minute ies în Parc. Pe ușa blocului un afiș nedorit. Până vineri seara nu vom avea apă caldă. Să vezi opoziție la alergat toată săptămâna. Vremea este super iar în jurul meu se aleargă la greu. Încep să îl bombăn pe șoptitorul ăsta leneș care s-a aciuat de ceva timp pe umărul meu. Cam după pandemie și-a făcut cuib la mine. Măresc ritmul la mers să ieșim mai repede din zona turbulențelor generate de mirosul gogoșilor. Jiminy ăsta a cam dat iama prin dulciurele. În fața mea doi tineri. Unul din ei are pe spate un rucsac. Un galben plin de energie pe care tronează un “Iggy”. Un zâmbet larg îmi apare pe buze. Scot repede telefonul și îi fac o poză. Apoi o încarc pe grup. Oana reacționează. “E primul fotografiat pe stradă” Până acum le pozase prin Mall-uri. Atenție! Nu este un advertorial. Rucsacul Iggy este produsul meu, din propriul meu portofoliu. Și el este declanșatorul articolului. Răspund și eu pe grup. “În parc. În IOR. Adică la mine acasă!” La mine acasă, în parcul meu, în parcul meu de atâția ani. Și atunci îmi aduc aminte de ideea apărută într-o seară la masă cu prietenii mei. În toamna trecută s-au împlinit cincizeci de ani de când m-am mutat aici, în acest cartier, în Titan. Wow! Trebuie să sărbătoresc Nunta de Aur. Dar nu cu Titanul, ci cu leagănul de suflet al atâtor generații de copii. Nunta de Aur în (cu) Parcul IOR.