E ora 3 dimineața și nu pot să dorm. Patul îmi pare ca un malaxor ce îmi frământă gândurile. Le frământă încercând să mă cuprindă și pe mine cu totul. Mă obsedează. Această mărturisire mi-a furat somnul și mă zvârcolește în noapte. “Mi s-a vindecat gurița!” Vă puteți imagina o scenă de familie. Într-o grădină. La adăpostul unui nuc bătrân și cu o coroană impresionantă. Tatăl și copilul adăpostiți de picăturile jucăușe ale unei ploi de vară. El, copilul, privește curios cerul printre ramurile copacului. “Tati, crezi că norișorul este supărat și acum plânge?” Sau vă puteți imagina aceeași scenă de familie, dar schimbați decorul. La plimbare pe aleile parcului. “Tati, unde este Blacky?” “E aici între noi, merge cu boticul lângă umărul meu.” “Ah, ce bine, credeam că l-am pierdut. Hai, Blacky, hai să alergăm!” Blacky este căluțul imaginar, cel care îl însoțește în toate plimbările pe copil. Mă obsedează această replică. Pornesc calculatorul și încep să scriu.
Pe la începutul lunii septembrie am făcut cunoștință cu ATCA. ATCA este o organizație ce s-a implicat într-un efort generos de luptă împotriva autismului. În cele două centre ale organizației, 139 de copii diagnosticați cu tulburări comportamentale și din spectrul autist sunt ajutați, prin intermediul unei terapii numită ABA, să spargă barierele acestui sindrom și să își construiască un viitor cât mai aproape de normalitate. Am avut șansa să vizitez unul dintre aceste centre, să stau de vorbă cu terapeuți, să asist dintr-un colț al camerei la ședințele de terapie, să fiu martor al acestor lupte zilnice, lupte ce aduc un strop de speranță pentru familiile acestor copii. Am avut șansa să cunosc oameni extraordinari la ATCA, oameni fără de care această luptă cu autismul ar fi infinit mai grea și poate chiar lipsită de speranță. Dar ce legătură este între autism, carbohidrați și ATCA?
