Se apleacă zările marine cu mult prea depărtate orizonturi, înspre tăiş de iatagan, la fereastra camerei mele. De peste pervazul cald de lacrimi de soare, camera este pătrunsă în cascade de aur pur, aurind-o iarăşi şi iarăşi.
În colţuri, lipite de pereţi de sticlă topită, se apleacă teancuri de cărţi, adânci precum oceanul. Se sprijină unele de altele, ca nişte oameni peste care au trecut izvoare şi soluri de foc încă de la facerea lumii şi până la sfârşitul ultimului sfârşit. Cărţile sunt zăpada de pirită pură pe care am păşit o singură dată, înnegrind-o, topind-o, transfigurând-o. Le-am lăsat urme ca basoreliefuri.
Mă întreb mereu ce s-ar întâmpla dacă ne-am trezi odată fără nimeni pe care să-l putem urma şi după ce nu-mi pot răspunde, îmi dau seama că nu concep aşa ceva. Psihicul uman este construit să se agaţe de repere morale. Ne construim un ideal şi ne îndreptăm spre el precum o piatră se îndreaptă către pământ. Dar spre deosebire de piatră, noi nu atingem niciodată pământul.
