Plouă. Ne-a plouat toată dimineața, tot drumul. Acum plouă mărunt. Atât de mărunt încât ne obosesc ochii căutând să surprindă perdeaua de picături în cădere. Doar luciul lacului tresare de apăsarea picăturii și aruncă cercuri de neliniște în jur. Șuvițele simt ploaia ca pe o mângâiere, o atingere ce se pierde prea repede, neavând răbdarea să se dizolve în stropii de transpirație ce se preling pe frunte. E atât de liniște în jur! Nici vântul nu îndrăznește să tulbure liniștea ce a îmbrăcat lacul ca într-un halou. Pe malul nordic al lacului, o stâncă își potolește căderea gustându-i liniștea și înnăbușindu-și vaietul ce o bântuie din vremurile când s-a desprins din propriul paradis. Ca o consolare a căderii și-a lăsat mănunchi de flori să îi crească pe tâmpla ce se așezase mai aproape de apus.