Niciodată aerul nu a părut a fi atât de plin de culoare. atât de dulce, un amestec teribil de bucurie și tinerețe, de optimism și nepăsare. De câteva luni, strada ieșise dintr-un gri apăsător și își eliberase gândurile. Cuvintele, după zeci de ani de temniță, prindeau contur, pluteau vesele în aerul din jur, iar gesturile se dezghețau într-un mod neașteptat. Muzica suna nebună peste tot, se dezlănțuise și împroșca fețe cu priviri strălucitoare. Pașii, coborâți în stradă, aveau dansul lor proaspăt învățat, era un dans stângaci, dar un dans al libertății. Peste toate senzațiile, vocea ei, vocea italiencei parcă topea și ultimele umbre de gratii.
Venise vara. Se anunţa o vară fierbinte. Pe la colţuri mirosea a schimbare. Era ceva în aer, plutea ceva a nerăbdare, a iluzii forfotind. Lumea şuşotea cu mai mult curaj ca altădată, chiar dacă privirile căutau în jur cu teamă. Se auzea din ce în ce mai des “Doina” lui Eminescu. Sesiunea de examene se terminase. Nu mai ştiu dacă scorul era la zero, sau rămăsese ceva strategic pentru toamnă. Oricum, vă mai amintiţi celebrul slogan al studentului: “N-ai restanţă, n-ai prestanţă!”, şi mi-am permis slăbiciunea de a avea un pic de prestanţă în toată studenţia mea. Sssssst! Să nu mă audă Kărluţa! E în stare să mă decadă din drepturile de părinte!
