Sâmbătă dimineața. Au trecut șase săptămâni de la ultima cursă oficială, Semimaratonul alergat în echipa ATCA. Mă pregătesc de altă cursă. De data aceasta una scurtă, de doar 5 kilometri. Și tot în compania echipei ATCA. E un moment bun să îi reîntâlnesc. Le-am spus un “DA” cu câteva luni în urmă și, de atunci, mă simt legat de ei. Mă simt legat sufletește de tot efortul lor depus în ajutorarea unor copii. De aceea mă bucur tare mult să le fiu alături. Și să aduc un strop de energie în Turnul Speranței pe care, ei, cei din echipa ATCA, îl construiesc în fiecare zi. Echipamentul mă așteaptă pe canapea. Privesc cu drag la fiecare piesă. Sunt ca niște bucăți din mine pe care le scot și le odihnesc pentru câteva zile. Pentru ca apoi să mi le returnez și să zburd pe aleile parcului. Alei ce mi se regăsesc săpate în propriul meu sistem sanguin.
Nu există om să nu dispreţuiască timpul. Ne seacă de momente şi de viaţă. Aruncăm cu timp cum aruncă focul cu scântei. Şi vin alţii să îl prindă. Nu ne place timpul nostru, însă îl adulăm pe al celorlalţi.
Adunăm timp perpetuu. Îl culegem după ce s-a risipit în viaţă. Am promis că nu-l voi risipi. Nici nu-mi voi goli inima deodată, ca după ce se termină pur şi simplu să plec. Ne atârnăm de viitor ca de falange de nori.
Nu s-a sfârşit copilăria mea… Nu vreau s-o pierd. E prea importantă. De fapt, înseamnă mai mult chiar decât viaţa mea.
Mulţi au intrat într-o mare de singurătate din momentul în care au îmbrăţişat realitatea, secretul pieirii. De ce să caut realul? Îmi place lumea ficţiunii, mă umple cu toate speranţele de care am nevoie pentru a visa. Nu-mi imaginez câţi oameni nu mai visează, este prea crud ca să mă pot gândi. Mi-am creat o lume a fericirii, însă o pot pierde atât de uşor!
Soarele se ridicase deasupra capetelor noastre. Era cocoţat în vârful boltei sale şi umbra lui scurtă parcă ne trimitea spre casă. Oile păşteau grupate pe un petic de iarbă la marginea pădurii. Printre tufe şi salcâmi, caprele erau răsfirate căutând leneşe crengi joase şi pline de frunze. Ici-colo, câte una se ridica pe două picioare, se spijinea cu cele din faţă pe câte un copăcel mai firav aplecându-l uşor, iar gura lacomă aduna micile frunze de salcâm. Jocurile încetaseră. Nimeni nu mai alerga, nimeni nu se mai ascundea, nimeni nu se mai căţăra pe plutele mlădioase, plute ce ne erau adevărate catapulte spre înâlţimi în jocurile noastre de copii inventivi. Era timpul să ne strângem animalele şi toţi împreună: fete, băieţi, capre, oi, să pornim în mica şi vesela noastră transhumanţă către casă.
Drumurile se întind în tăcere, îngustându-se în căutări fără sfârşit. Fiecare pas bătătorit te împinge spre tristeţi timpurii. Fiecare cărare cunoscută îţi pierde din bogăţiile adânci ale sufletului. Luminile din tine se sting cu pâlpâiri de lumânare, şi sclipiri muribunde ţi se scurg în colbul drumului. Umbre sălbatice se furişează, nevăzute şi neştiute, în goluri râmase prin tine. Ispita drumului ţi-a invadat gîndurile şi ţi-a secat inima. Ţi-a aprins atât de tare mintea, încât nu vezi gropile şi noroaiele ce te însoţesc la fiecare pas. Nu mai simţi, nu mai râzi, doar ştii că ăsta e drumul pe care trebuie să mergi. Şi speri ca, la capătul lui să găseşti ceva, să te aştepte cineva!
Îmi aduc aminte din copilăria mea că eram într-o continuă mişcare. Toată ziua eram afară făcând sport. Aveam o singură mare pasiune, pasiune de băiat, fotbalul. Băteam mingea pe maidan fără odihnă. Veneam de la şcoală, îmi făceam la foc automat temele, şi apoi ieşeam afară la fotbal. Ceva mai tărziu, spre sfârşitul şcolii generale, am descoperit lectura şi fabuloasa lume a cărţilor. Şi mai tărziu am descoperit muntele. Pot spune într-un mod “plastic” că cele trei elemente compun propria mea religie. Sportul, lectura şi muntele mă definesc ca individ.
Mi-am petrecut Paştele în familie, într-o atmosferă caldă şi relaxantă. Duminică la prânz am fost la masă, la părinţii mei. De obicei în astfel de momente, la sărbătorile petrecute în familie, televizorul stă deschis pe un canal pe care găsim muzică populară. Aşa s-a întâmplat şi de această dată. Am lăsat televizorul pe TVR1, unde se relua un concert jubiliar, în cinstea a 30 de ani de Tezaur Folcloric marca Marioara Murărescu.
