Era anul 1950. Se stabiliseră cotele ce le reveneau ţăranilor, cote obligatorii ce trebuiau predate la colectiv. Nu conta dacă acea cantitate obligatorie nu corespundea cu realitatea din pătul sau hambar, cum vreţi să îi spuneţi. Pentru bolşevici contau doar cifrele ce trebuiau respectate. Şi sistemul avea nevoie de exemple, avea nevoie să bage frica în ţărani umplând puşcăriile cu ei. Colectivizarea trebuia să meargă până la capăt şi să şteargă din dicţionar cuvântul “proprietar”. Erau metodele staliniste importate de la răsărit şi descrise în detaliu de Soljeniţîn în “Arhipelagul Gulag”.
Martie 1997. Curtea Supremă de Justiţie admite recursul în anulare al Procurorului General împotriva unor sentinţe date în martie şi aprilie 1960. Era vorba de o reparaţie morală adusă, după 37 de ani, celor 11 inculpaţi în dosarul intelectualilor, cei catalogaţi de puterea comunistă a vremii ca fiind “lotul Noica-Pillat“. Printre cei 11 intelectuali, şi duşmani ai proletariatului comunist, condamnaţi la ani grei de închisoare, se numărau: Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu (fratele lui Ionel Teodorenu). Unul din capetele de acuzare în acel celebru proces era manuscrisul lui Dinu Pillat, reprezentând romanul “Aşteptând ceasul de apoi”.
A fost sau nu a fost mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Sunt convins că fiecare dintre voi a auzit de multe ori discutându-se acest subiect. Sunt foarte mulţi români, cu preponderenţă din generaţiile celor născuţi în anii ’30 şi ’40, care vă vor răspunde fără să respire şi chiar ofensaţi de întrebare că a fost mai bine pe vremea lui Ceauşescu. De fapt un răspuns mai corect din partea lor ar fi că ei au trăit mai bine înainte de ’89 decât după. Cine sunt de fapt aceşti români?
