Privesc fascinat la mișcările lor. Stau de ceva timp pe o bancă observându-le agitația. Parcă simt o ușoară “invidie” în mine. Îmi plac gesturile pe care ei le fac cu atâta naturalețe. Au ceva din atingerile fine ale pictorilor. Degetele lor înmuiate în convingeri captive strivesc chipuri pline de trăsături hulite. Palmele mototolesc cohorte de minciuni ștergând umbrele negre ale deghizării lor. Brațe, mulțimi de brațe, se mișcă în sus și în jos, la stânga și la dreapta, întinzând ipocrizia lor mai mult, tot mai mult. Cu cât e mai multă, cu atât se scurge mlaștină pe trotuar și invadează gleznele trecătorilor. Doar colțurile rămân dezlipite. Sunt fine crăpături ce pot fi observate cu ușurință. Când e nevoie, se ridică vălul ce ascunde mizeria și se face loc pentru un alt chip hulit. Privesc fascinat la mișcările lipitorilor de afișe.
Niciodată aerul nu a părut a fi atât de plin de culoare. atât de dulce, un amestec teribil de bucurie și tinerețe, de optimism și nepăsare. De câteva luni, strada ieșise dintr-un gri apăsător și își eliberase gândurile. Cuvintele, după zeci de ani de temniță, prindeau contur, pluteau vesele în aerul din jur, iar gesturile se dezghețau într-un mod neașteptat. Muzica suna nebună peste tot, se dezlănțuise și împroșca fețe cu priviri strălucitoare. Pașii, coborâți în stradă, aveau dansul lor proaspăt învățat, era un dans stângaci, dar un dans al libertății. Peste toate senzațiile, vocea ei, vocea italiencei parcă topea și ultimele umbre de gratii.
Era jumătatea lunii noiembrie. Bulgarii ieşiseră în stradă şi îl înlăturase de la putere pe Jivkov. “Wind of Change” bătea cu putere dinspre vest către lagărul sovietic. Măturase totul în cale cu o frenezie greu de strâns în cuvinte. Europa trăia un moment magic. Libertatea era cel mai frumos şi cel mai emoţionant cuvânt ce îşi regăsise substanţa. Zidul Berlinului căzuse şi bucăţele din el deveniseră suveniruri ale unui vis urât. Un vis lung şi epuizant ce se terminase în zorii unei noi epoci, epocă ce pornea la drum cu încercarea oamenilor de a-şi recupera demnitatea pierdută în decenii de minciuni. Războiul se terminase, un război rece ce plantase sârmă ghimpată pe graniţe şi în sufletele oamenilor.
În urma articolului meu “Sunt nepoata unui deţinut politic” publicat pe acest Blog, Adrian mi-a propus să continui pe această temă.
M-am gândit mult şi în cele din urmă mi-am spus că, având în vedere ce au trăit bunicii noştri şi indirect părinţii noştri, noi avem obligaţia să scoatem la lumină crâmpeiele de istorie, trăite de familiile noastre. Scopul este ca generaţiile tinere să cunoască adevărul despre această istorie recentă, pentru ca astfel de momente să nu se mai repete.
În urma micului meu articol scris acum două zile “Oroare fără cuvinte!”, în care postam şi o poză a torţionarului Alexandru Vişinescu, am fost sunat de prietena noastră de familie, Liliana. Mi-a spus că a vrut să comenteze articolul meu, dar emoţia şi amintirile au făcut-o să aştearnă pe hârtie mai mult decât un simplu comentariu. Liliana face parte dintr-o familie care a cunoscut pe viu drama deţinuţilor politici. Cu acordul ei, voi publica acest articol, şi vă invit să citiţi doar o mică fărâmă din nedreptăţile prin care au fost obligate să treacă multe familii.
Exista o temă folosită în Blogosferă, accesată, postată şi comentată în fiecare miercure din săptămână. Această temă se numeşte “Miercurea fără cuvinte”. În fiecare miercuri, un grup de bloggeri postează fotografii interesante, şi apoi se comentează. Ei bine, începând de azi voi posta şi eu fotografii, fără o regulă în acest moment, una sau mai multe despre un personaj odios din societatea românească. Capul de afiş, şi singurul pentru acest moment, este această odioasă unealtă a unui regim infect, a unei experienţe pe care am acceptat-o cu toţii, şi de care trebuie să ne fie ruşine încă trei generaţii de acum încolo, unealtă numită Alexandru Vişinescu. Un vaşnic şi eficient torţionar.
Ce este un torţionar? Conform dexonline un torţionar este o persoană care tortura, care schingiuia în închisorile comuniste. Vă dau câteva nume închise, batjocorite, schinguite, doar pentru vina de a nu fi de acord cu regimul: Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu şi alţii. Priviţi cu atenţie această poză, e foarte posibil să vă fi întâlnit cu el pe stradă, şi să vă fi salutat şi zâmbit!
Aseară am terminat de citit “Pavilionul canceroşilor” de Aleksandr Soljeniţîn. Ceea ce voi scrie în continuare nu se vrea o recenzie a acestei cărţi, nu am pretenţia că pot face acest lucru, ci doar impresia pe care mi-a lasat-o mie.
Am căutat în DEX definiţiile a doua cuvinte: cancer şi comunism. Conform DEX: cancer – Termen general care denumește diverse forme de tumori maligne ce se caracterizează printr-o înmulțire excesivă a țesuturilor unor organe; iar comunism – Doctrină socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private asupra mijloacelor de producție și al instaurării proprietății colective. Aparent nicio legătură între cele doua cuvinte. Şi totuşi care este asemănarea?
