Privesc la strada care pare uitată în această zonă a orașului. E miezul zilei și aerul zace încremenit de atâta nemișcare. Trotuarele pustii se privesc indiferente. Doar două, trei bucăți de hârtie se zbat neputincioase pe mijlocul drumului. Nu le ajută nimeni. Nici un bombeu de copil distrat, nici vântul cu toanele lui furioase, nici respirația cu tristeți de decembrie a naturii. Tălpile mi s-au oprit într-un echilibru nedorit pe marginea bordurii. Îmi alunecă aproape imperceptibil înainte și înapoi, jucându-se cu gândurile mele, scoțându-le din starea de contemplare. E ca un joc pe marginea căderii. A căderii asumate într-o lume plecată dincolo de simțuri.
Secundele se scurgeau lent, într-o apăsare dureroasă resimţită undeva în zona bătăilor fără sfârşit, şi uneori fără răspuns. Liniştea smulsă dintr-un văzîntuneric instabil şi greu respirabil… liniştea zvâcnea ca o gură imensă şi înghiţea tot curajul pe care mi-l tremuram iarnarcotic prin celulele speriate. Fiecare pas… fiecare mişcare împingea aerul greu către trecut ca într-un soi de înot spasmodic, dar el se întorcea de fiecare dată cu şi mai multă vigoare, era corolarma ce îmi şuşotea venin despre ziua aşteptată, despre ce va să vina.
