Plouă. Ne-a plouat toată dimineața, tot drumul. Acum plouă mărunt. Atât de mărunt încât ne obosesc ochii căutând să surprindă perdeaua de picături în cădere. Doar luciul lacului tresare de apăsarea picăturii și aruncă cercuri de neliniște în jur. Șuvițele simt ploaia ca pe o mângâiere, o atingere ce se pierde prea repede, neavând răbdarea să se dizolve în stropii de transpirație ce se preling pe frunte. E atât de liniște în jur! Nici vântul nu îndrăznește să tulbure liniștea ce a îmbrăcat lacul ca într-un halou. Pe malul nordic al lacului, o stâncă își potolește căderea gustându-i liniștea și înnăbușindu-și vaietul ce o bântuie din vremurile când s-a desprins din propriul paradis. Ca o consolare a căderii și-a lăsat mănunchi de flori să îi crească pe tâmpla ce se așezase mai aproape de apus.
Nu ştiu cum au trecut atâţia ani fără să reuşesc să bat cu piciorul Canionul Şapte Scări. Aproape de Bucureşti, acces uşor dinspre DN, prea aproape de lumea civilizată după cum spunea o bloggeriţă din Braşov, un drum până acolo tocmai bun pentru octogenari. Am fost de atâtea ori prin Bucegi şi Baiului, la doar doi paşi de Piatra Mare, fără să ajung să îl cunosc. Poate pentru că am privit întotdeauna Piatra Mare ca un tot şi am vrut să îl fac dintr-o singură lovitură, cu tot cu Şapte Scări, Cabană, Vârf şi Cascada Tamina. De fapt, Tamina este cea care mi-a atras atenţia prima dată.
Au trecut trei ani de la una din cele mai frumoase vacanţe petrecute în natură, într-o zonă montană de o frumuseţe ce copleşeşte orice inimă iubitoare de drumeţii, căutătoare de poteci în drumul spre înălţimi, fremătătoare la atingerea lanţurilor ce asigură trecerile prin zone mai spectaculoase. Au trecut câţiva ani şi încă am proaspete în suflet senzaţiile trăite în acea vacanţă, în inima Apusenilor, bătând cu piciorul fiecare bucăţică de stâncă, mângâind fiecare zală de lanţ, savurând fiecare strop de apă evadat din albia Canionului, adulmecând umezeala pereţilor, ascultând îmbătat de emoţie zgomotul făcut de Galbena la ieşirea din munte şi plonjonul în Cascadă, într-un Evantai ce îţi răcoreşte trupul înfierbântat.
“În opt sute de metri intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a doua ieşire”. O uşoară foială se simte pe scaunul din dreapta, faţă, a jeep-ului. Jeep nu în sens de marcă. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că în sens peiorativ! Pe bancheta din spate, ciupeli şi chicoteli înfundate.
– Auzi, dragă! Eşti sigur că ai băgat ….. “În trei sute de metri intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a treia ieşire”… bine traseul… Ce? Cum la a treia? Mai devreme a spus la a doua! Ţi-am zis, dragă, că ăsta nu e bun de nimic. Şi nu înţeleg de ce nu schimbi vocea asta de fufă nesiliconată! Poţi să bagi şi voce masculină, d-aia adevărată, de zici că este vocea lui Botezatu la Eurovision! “Intraţi în sensul giratoriu şi părăsiţi-l la a patra ieşire”.
De patru zile sunt în Ţara Gugulanilor, pe Valea Bistrei, în ceea ce se vrea a fi bucata din concediul de vară alocată muntelui. Alocată muntelui pentru că nu cedez nici măcar o zi pentru o altă mare sau mai ştiu eu ce pantofăreală, după cum ar dori cineva din familie. Şi aşa am mai lăsat de la mine, pentru că în această vară îmi planificasem drumeţii în zona de nord a Carpaţilor Orientali, undeva în rombul format de Rodnei, Obcine, Rarău-Giumalău şi Bistriţei, în funcţie de cartierul general ales. Sau în cazul plecării cu prietenii de familie, mă gândisem la Călimani şi Colibiţa. N-am cedat, dar tot m-au păcălit. Aşa am ajuns în Banat, aşa am ajuns să revăd atâtea locuri dragi mie, şi aşa am reuşit să vizitez şi să respir aerul uimitoarei CASCADE BIGĂR!
Am intrat în Anul Sabatic! Nu zâmbiţi ironic! Chiar am intrat! Până acum nu eram pregătit pentru o astfel de experienţă. Nici acum nu ştiu dacă sunt. Eu, unul nu, dar e ceva în mine care pretinde că da, care face din ce în ce mai multă gălăgie. Mi-am pregătit rucsacul cu strictul necesar, m-am blindat de hărţi, fără telefon, fără tabletă, de laptop nici nu mai vorbesc, fără remuşcări, fără aşteptări, doar dorinţe cât cuprinde. Mi-am trimis fetele la culcare, le-am dat câte un sărut părintesc pe frunte, le-am mai mângâiat odată obrazul lor dulce… Şi-am plecat!
