Se strânge. Se strânge discret strivind aerul între falange și liniile ce desenează bătăi de inimă închipuite. Sunt încă scene ce vibrează în spațiul tot mai firav, neatente la aerul ce devine din ce în ce mai rarefiat. Parcă le văd cum se crispează sufocate, cu mișcările blocate în jumătăți de gesturi, cu tânguiri aproape adormite. Ca un carusel descentrat ce își aruncă propriile visuri, rănind mulțimea ce privește stupefiată la spectacolul dominoului uman. Mai sunt câteva ce se agață disperate în mișcarea implacabilă. Pleacă și se întorc, și iar pleacă, și iar se întorc. Sau e doar o iluzie, doar iluzia mea că încă îmi mai arde în căuș bătăi de inimă culese cândva.
La început a fost albastrul…
…o picătură de albastru căzută din cer şi prelinsă pe o frunză de cireş ce tremura a şoapte în geamul meu. De pe frunză a picurat a rană în căuşul palmei mele şi într-un gest de uimire mi-a poposit pe tâmplă gând nenăscut. S-a amestecat apoi cu imagini de vise într-un dans duios pe retină, desenând în paşi emoţii după emoţii. După fiecare dans îmi plonja în adâncurile mele şi îmi stropea pereţii sufletului, creionând cuvinte ce îşi căutau înţelesul, cuvinte ce îşi căutau locul în fraze nescrise.
