“It’s five o’clock
and I walk through the empty streets
thoughts fill my head
but then still
no one speaks to me
my mind takes me back
to…”, parcă inconștient îl fredonez pe Demis Roussos. Aerul rece al dimineții ateniene mă înfioară. Privesc la ceas, la dragul meu ceas. E ora 05:42 am. De câteva secunde am ieșit din Hotelul Epidavros. Atena încă doarme. E o dimineață de duminică în care oamenii normali își savurează ultimele cadre ale viselor. O ureche atentă simte un zumzet neclar al străzii. E ceva acolo, pe străzi, mărșăluind în tăcere. Cnemide nemetalice se mișcă singuratice spre un punct comun. Spre unul dintre punctele comune. Spre gura de metrou de la Piața Omonia… “… to my first Marathon”, s-au schimbat firesc versurile lui Demis. Simt aceeași încărcare și emoție ca în urmă cu doi ani, când am alergat în primul meu Maraton. Atunci eram singur, neverosimil de singur. Pașii mei păreau rătăcirea unui nebun scăpat pe alei. Al cărui singur gând este doar să își numere secundele sincronizate cu speriate bătăi de inimă. Acum nu mai sunt singur. Am lângă mine prieteni dragi. Deja aparțin unei lumi. Până și familia face eforturi să înțeleagă zbuciumul brațelor… O privire ruptă din vis și atrasă spre fereastră nu are cum să nu observe ființe ciudate ce se duc către un punct comun. Acolo se strâng ca în niște corpuri de armate. Ca niște falange. Sunt adevărate Falange ale Păcii.