“It’s five o’clock
and I walk through the empty streets
thoughts fill my head
but then still
no one speaks to me
my mind takes me back
to…”, parcă inconștient îl fredonez pe Demis Roussos. Aerul rece al dimineții ateniene mă înfioară. Privesc la ceas, la dragul meu ceas. E ora 05:42 am. De câteva secunde am ieșit din Hotelul Epidavros. Atena încă doarme. E o dimineață de duminică în care oamenii normali își savurează ultimele cadre ale viselor. O ureche atentă simte un zumzet neclar al străzii. E ceva acolo, pe străzi, mărșăluind în tăcere. Cnemide nemetalice se mișcă singuratice spre un punct comun. Spre unul dintre punctele comune. Spre gura de metrou de la Piața Omonia… “… to my first Marathon”, s-au schimbat firesc versurile lui Demis. Simt aceeași încărcare și emoție ca în urmă cu doi ani, când am alergat în primul meu Maraton. Atunci eram singur, neverosimil de singur. Pașii mei păreau rătăcirea unui nebun scăpat pe alei. Al cărui singur gând este doar să își numere secundele sincronizate cu speriate bătăi de inimă. Acum nu mai sunt singur. Am lângă mine prieteni dragi. Deja aparțin unei lumi. Până și familia face eforturi să înțeleagă zbuciumul brațelor… O privire ruptă din vis și atrasă spre fereastră nu are cum să nu observe ființe ciudate ce se duc către un punct comun. Acolo se strâng ca în niște corpuri de armate. Ca niște falange. Sunt adevărate Falange ale Păcii.
Aveam unsprezece ani când mă bucuram de primul Campionat Mondial de Fotbal văzut la TV. Tribunele argentiniene erau incredibile. Părea că un munte cufundat într-un cer acoperit de nori se prăbușește la colțul ierbii. Se prăbușește sufocând cu dragostea lui pionii nebuni ce își dispută o bucățică jucăușă rătăcită printre fire. Acel tablou impresionant era suficient ca să înflăcăreze mintea unui puști. M-am visat la marginea terenului, verificându-mi încă o dată strânsoarea șireturilor, ridicându-mi jambierele, smulgând câteva fire de iarbă și ascunzându-le la piept în tricou, acolo unde inima bubuia în așteptarea momentului. M-am visat jonglând cu mingea spre deliciul tribunelor, alergând cu ea legată de glezna stângă și hipnotizată de dansul picioarelor zburând proiectată într-o acoladă perfectă spre poarta adversă, mușcând jucăușă din bară și culcându-se cuminte în ochiurile plasei. Am visat acea emoție a golului, cu sprintul către tribune, cu saltul bucuriei spre cer, cu brațul drept despicând aerul. Și am văzut tribuna prăbușindu-se, prăbușindu-se hulpavă către gesturile mele, apoi ridicându-se ca niște aripi imense și purtându-mă în zbor. Și am zburat, adesea am zburat.
Sâmbătă dimineața. Au trecut șase săptămâni de la ultima cursă oficială, Semimaratonul alergat în echipa ATCA. Mă pregătesc de altă cursă. De data aceasta una scurtă, de doar 5 kilometri. Și tot în compania echipei ATCA. E un moment bun să îi reîntâlnesc. Le-am spus un “DA” cu câteva luni în urmă și, de atunci, mă simt legat de ei. Mă simt legat sufletește de tot efortul lor depus în ajutorarea unor copii. De aceea mă bucur tare mult să le fiu alături. Și să aduc un strop de energie în Turnul Speranței pe care, ei, cei din echipa ATCA, îl construiesc în fiecare zi. Echipamentul mă așteaptă pe canapea. Privesc cu drag la fiecare piesă. Sunt ca niște bucăți din mine pe care le scot și le odihnesc pentru câteva zile. Pentru ca apoi să mi le returnez și să zburd pe aleile parcului. Alei ce mi se regăsesc săpate în propriul meu sistem sanguin.
E ora 3 dimineața și nu pot să dorm. Patul îmi pare ca un malaxor ce îmi frământă gândurile. Le frământă încercând să mă cuprindă și pe mine cu totul. Mă obsedează. Această mărturisire mi-a furat somnul și mă zvârcolește în noapte. “Mi s-a vindecat gurița!” Vă puteți imagina o scenă de familie. Într-o grădină. La adăpostul unui nuc bătrân și cu o coroană impresionantă. Tatăl și copilul adăpostiți de picăturile jucăușe ale unei ploi de vară. El, copilul, privește curios cerul printre ramurile copacului. “Tati, crezi că norișorul este supărat și acum plânge?” Sau vă puteți imagina aceeași scenă de familie, dar schimbați decorul. La plimbare pe aleile parcului. “Tati, unde este Blacky?” “E aici între noi, merge cu boticul lângă umărul meu.” “Ah, ce bine, credeam că l-am pierdut. Hai, Blacky, hai să alergăm!” Blacky este căluțul imaginar, cel care îl însoțește în toate plimbările pe copil. Mă obsedează această replică. Pornesc calculatorul și încep să scriu.
Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. E Semimaratonul lor, al celor 139 de copii de la ATCA, 139 de copii diagnosticați cu autism. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru ei? Cum se măsoară timpul? Cine știe? Poate cineva să pătrundă în această stare a lor, să vadă unde se produce ruptura cu realitatea? Ne poate ajuta cineva? Ne uităm în jur și căutăm un ciot de speranță. Orice, orice care poate face ca lucrurile să se întoarcă, orice care poate face ca acești copii să fie redați înapoi părinților lor. O rază de soare, un gest, o îmbrățișare, o lacrimă scursă. Suntem atât de neajutorați! Poate de acolo, din lumea acea a lor, poate că ei strigă după ajutor. Ne privesc absenți, dar sufletul lor strigă, cheamă îmbrățișarea mamei pe care cu siguranță nu au uitat-o. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru părinții lor? Pentru părinții lor cum se scurge acest timp atât de nemilos?
Unu, doi, trei… pașii se înșiră ca niște bătăi de inimă așezându-se într-o buclă de așteptare la marginea pieptului… patruzeci și opt, patruzeci și nouă, cincizeci de zbateri ale brațelor în dezmierdări cu aerul într-un tango accelerat până la limita contopirii… nouăzeci și opt, nouăzeci și nouă, o sută de respirații prelinse în cuvinte de îmbărbătare pe buzele uscate de efort…. o sută treizeci și șapte, o sută treizeci și opt, o sută treizeci și nouă de minute smulse dintr-un cotidian indiferent și dăruite unor suflete inocente ce își poartă zâmbetele captive într-o altă lume.
