Generația de aur

Ca orice copil am bătut mingea de când mă știu. În primii ani de școală au început rivalitățile. Era clasicul bucureștean Steaua contra Dinamo. Armata contra Miliție. Totul se rezuma pe plan local. Și a venit spectaculoasa vară 1978. O vară ce a început în același timp cu Campionatul Mondial de Fotbal din Argentina. Era pentru prima oară când simțeam vibrația planetară a acestui fenomen. Eroii locali au fost înlocuiți pentru câteva săptămâni cu vedetele mondiale. Pe buzele noastre Dinu, Dudu Georgescu, Iordache, Marcel Răducanu, Sameș, Vigu fuseseră înlocuiți cu Rossi, Bettega, Platini, Rummenigge, Boniek, Rensenbrink, Zico, Passarella, Ardiles si marele erou al verii, uluitorul Kempes. Tribunele argentiniene dădeau impresia că se prăbușesc. 70.000 de suporteri făceau ca structura de beton a stadionului Estadio Monumental din Buenos Aires să tremure. Era un vacarm de nedescris. Milioane de confeti acopereau tribunele și gazonul de joc. Comentatorii se sufocau silabisind “Ar! Gen! Ti! Na!”, exact ca în cartea lui Ioan Chirilă. Iar universul se dilata la pronunția lui “El Matador”, cel care avea să fie golgheterul dar și cel mai bun fotbalist al Cupei Mondiale, nimeni altul decât atacantul argentinian Mario Alberto Kempes.

Apoi mi-am dorit să joc fotbal la un club, să fac parte dintr-o echipă. Steaua era intangibilă. Se povestea că, la cluburile mari, puteai să te antrenezi și câte doi ani fără să fii legitimat, și fără să ai vreun joc oficial. Era prin 1980 când am cochetat cu grupa de juniori a lui Apolzan la Sportul Studențesc. Nu a ieșit, nu îmi aduc aminte mai nimic de la antrenamente. Doar trecerea după fiecare antrenament pe la Spicul din Regie, unde serveam un corn și nelipsita sticla de Sana.

Început de iunie 1981. Progresul Vulcan organizează preselecție pentru grupa under 14. Sunt convins de unul din amicii de fotbal din cartier să merg și eu. De preselecție se ocupa antrenorul Cristoloveanu. Sunt zeci de copii veniți la acest trial. Îi spun amicului meu că voi încerca să joc la mijloc, să fiu cât mai cerebral, să fiu altruist, să pasez coechipierilor, să demonstrez că simt, că văd fotbalul. Așa era în mintea mea în acel moment. Și așa am jucat, considerând că m-am descurcat foarte bine și evaluându-mă într-un mod pozitiv. Stupoare! La final de antrenament sunt respins. Am fost atât de dezamăgit! Știam că am jucat bine și că am fost printre cei mai buni de acolo. Dar ce puteam să fac? Am plecat supărat spre casă și i-am spus amicului, el fusese acceptat și chemat la antrenamentele echipei, că voi veni din nou peste o săptămână la preselecție și voi încerca să demonstrez că merit.

Așa am și făcut. După o săptămână m-am prezentat din nou la preselecție. Era ultima înainte de vacanța de vară, ultima șansă. De această dată mi-am propus să joc altceva. Să țin mingea cât mai mult, să driblez, să slalomez printre adversari. Am confiscat mingea și am îmblânzit-o pe stângul meu. Mi-am pus în valoarea tehnica și viteza de reacție, am făcut ce am vrut pe terenul de joc, la fel ca în curtea școlii când băieții mai mari mă alintau “Rensenbrink”, după celebrul aripă stânga olandez, de două ori vicecampion mondial cu naționala Olandei în 1974 și 1978, cel ce încânta prin driblingul lui formidabil. Ca întotdeauna stângacii erau mult mai puțini pe terenul de fotbal. Iar eu eram un stângaci cu dribling și cu viteză. Îmi plăcea să driblez undeva la mijloc pentru ca apoi să țâșnesc efectiv spre stânga pierzând fundașii adverși pe drum. Antrenorul Cristoloveanu m-a chemat la margine să discute cu mine: “Câți ani ai?”, “Ce clasă ești?”, “Cât de înalți sunt părinții tăi?”. “Bravo, puștiule, fugi și joacă tot așa.” Fiind mic de înălțime față de cei de vârsta mea, de multe ori exista șansa ca în final să fiu refuzat. Deși la cât de mulți băieți eram la preselecție, și se făceau mai multe echipe, în final antrenorul m-a băgat să joc mai multe meciuri. La ultimul meci, după ce am considerat că am arătat tot ce trebuia, mi-am permis luxul să joc și pentru ceilalți, să pasez, să ofer mingii, să fiu altruist. În final, la ultima strigare, la selecția finală, eu am fost oprit iar amicul meu a fost trimis acasă. Și am avut parte de un cadou superb.

“Pe 24 iunie sunteți copii de mingii la finala Cupei României”, ne spune Cristoloveanu. Se juca pe Stadionul Republicii finala Cupei României între Universitatea Craiova și Politehnica Timișoara. Un meci fără istoric, cucerit de craioveni cu 6-0. Posibil să fi fost ultimul sau printre ultimele meciuri pe Republicii, vechea Arenă ANEF construită în 1926 fiind demolată în perioada următoare din ordinul lui Ceaușescu. Orele acelea au fost magice. Să fii un puști de 13 ani la marginea gazonului urmărindu-i pe Balaci, Crișan, Cârțu, Negrilă, Ștefănescu, Cămătaru, Liță Dumitru, Dembrovschi și ceilați fotbaliști, e o amintire pentru toată viața. Să îi auzi respirând, vorbind, icnind, să le vezi încleștarea din teren, să strângi în mâini mingea pe care ei au atins-o, era un vis la care nici nu îndrăzneam cu doar două săptămâni înainte. Un vis ce a însoțit în anii următori povestea frumoasă a Craiovei Maxima, continuând pe mari arene europene prin Hamburg și Liverpool împreună cu Dinamo.

1984. Superbă echipă. Neașteptată calificare. Suntem în primele opt naționale ale Europei. Un moment de Rovine pe Stadionul Artemio Franchi din Florența când smulgem un punct (0-0) Italiei, o Italie proaspăt campioană mondială. Doar câteva luni mai târziu învingem la București campioana mondială Italia, cu Marele Blond Balaci într-o zi de grație când efectiv la pulverizat pe gardianul Gentile, unul dintre cei mai duri fundași din lume în acele vremuri. Cu Boloni șutând inspirat, cu stângul lui magic învingându-l pe Zoff. Și meciurile de calificare se închid cu golul de atacant veritabil al lui Cămătaru pe Rasunda din Stockholm, cu victoria în deplasare contra Suediei. Campionatul European de Fotbal din Franța 1984. Un turneu final bun, 1-1 cu Spania, cu gol Boloni, un adevărat general la mijlocul terenului. L-am apreciat enorm pe acest fotbalist. Înfrîngere cu Germania 1-2, gol Coraș. Și dezamăgirea din ultimul meci când cedăm cu Portugalia 0-1, cu gol primit in minutul 81. Un adolescent extrem de dezamăgit, care și-a rupt în bucăți toată colecția de ziare Sportul.

1986. Ultimele două luni de liceu. BAC-ul se apropie amenințător. Cernobîl. Mai sunt câteva zile până la marea finală. Până la 07 Mai când la Sevilla, pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan, se joacă finala Cupei Campionilor Europeni între Steaua București și FC Barcelona. Isterie peste tot din cauza accidentului nuclear din Ucraina. Sunt momente când mă gândesc ce rost mai are o finală de fotbal dacă urmează să murim cu toții din cauza radiațiilor. Dar gândurile negre trec și rămâne emoția așteptării acestui moment unic pentru fotbalul românesc, cu atât mai mult cu cât sunt un suporter stelist. Și este pentru prima dată când mergem până la capăt, ba mai mult, suntem chiar câștigătorii trofeului. Cu aurul atârnând la gât și cu trofeul inundat de șampanie. Cu suporterii inundând bulevardele și cântând numele eroilor: Duckadam – eroul de la Sevilla, Lăcătuș, Balint, surpriza Iordănescu, căpitanul Iovan, ghinionistul absent Tudorel Stoica, Belodedici, Bumbescu, Bărbulescu, Bălan, Boloni, Majearu, Pițurcă, Radu II și antrenorul Emerich Jenei.

1990. Libertate, libertate, libertate. Regimul comunist a sucombat. După douăzeci de ani ne-am calificat din nou la un turneu final de campionat mondial. Se joacă în cizmă, în frumoasa Italie. Gianna Nannini se aude peste tot. Și acum după atâția ani nu există melodie care să se muleze atât de profund peste cuvântul libertate ca cea a Giannei, “Un’estate italiana”. Îmi reverberează atât de adânc în suflet, încât resimt în vene propria mea tinerețe. “È un sogno che comincia da bambino, E che ti porta sempre più lontano.”. Am fost acolo cu toți porii mei, cu fiecare celulă. Jur! Jur că am fost pe teren în acele meciuri, eram umbra “nebunului” de Lăcătuș. Eu i-am așezat mingea pe piciorul drept când a deschis scorul în minutul 41 cu URSS. În repriza a doua, la punctul cu var, eram la urechea lui ca un Neghiniță și îi șopteam pe ce parte a lui Dasaev să bată lovitura de la 11 metri. Golurile lui au fost și golurile mele. Iar aroganța lui Ioanițoaia față de reporterii sovietici, în zona de presă, lăsându-i să aștepte după interviul nostru, mi-a răcorit sufletul în proces de vindecare după neagra “eră” bolșevică. Hagi contra Maradona. Maradona din Carpați contra genialului Maradona născut în Argentina. Scene repetabile ca în trecut, ca între Dobrin și Kempes. Hagi încercând să îl provoace la duel pe Maradona. Un duel ca în curtea școlii. Hai să vedem care este mai bun! Un egal cât o victorie, un egal care s-a așezat în poveștile noastre. Egal cu campioana mondială la zi.

1994. Până la prezența pe Rose Bowl, la primul meci al nostru la Campionatul Mondial din 1994 SUA, nu pot sa trec peste campania din preliminarii. Prima repriză cu Țara Galilor la București, 5-0 la pauză pentru noi, este una dintre cele mai frumoase repriză văzute vreodată. Pasa extraordinară de zeci de metri a lui Dorinel, stop în alergare a lui Balint și execuția lui Southall. Iar privirea portarului galez, după ce primește al cincilea gol din șutul lui Hagi de la 30 de metri, spune totul despre iureșul creat de naționala noastră. La Cardif în ultimul meci de calificare era care pe care. Patru echipe cu șanse de calificare, toate depinzând de propriile rezultate: România, Belgia, Cehoslovacia și Țara Galilor. Meci greu, meci de luptă, cu tremurat de emoție în fața televizorului. Momentele bune de joc sunt împărțite. Repriza a doua, minutul 63, scorul este 1-1 de vreo 3 minute iar galezii obțin o lovitură de la 11 metri. Șutează Bodin și lovește bara transversală ratând execuția. În minutul 83 marchează Răducioiu și astfel se naște frumoasa poveste a Generației de Aur.

2024. Sunt împreună cu Măriuca pe frumosul stadion Arena Națională, celebrând meciul de retragere, meciul de adio al unei întregi generații de fotbaliști. Cea mai titrată echipă națională, cea care cu treizeci de ani în urmă, în 1994,  a fost la un penalty de cel mai frumos vis al copilăriei noastre. Un vis pe care îl duceam cu noi din 1970 când am întâlnit prima dată Brazilia la un campionat mondial. Noi care ne alintam, și eram alintați ca fiind brazilienii Europei. Visam să întâlnim Brazilia măcar într-o semifinală mondială și să mergem mai departe. Să câștigăm împotriva lor. Și am jucat incredibil acolo, în SUA, cu o forță a grupului ca niciodată. Am învins Columbia, cea văzută ca una dintre candidate la titlu. Am învins Argentina rămasă fără Maradona, suspendat pentru dopaj. Și am jucat în sferturi contra Suediei cu visul lipit de crampoane. Revedeam acolada lui Hagi și dansul hipnotic de celebrare a golului din meciul cu Columbia, sprintul de la golul dat Argentinei, infiltrările lui Dan Petrescu, pasele lui Dorinel, fentele lui Ilie Dumitrescu, dăruirea și golurile lui Răducioiu, urcările de la mijloc ale lui Popescu, paradele disperate în poartă ale lui Prunea și Stelea, apărarea ca la Mărășești cu Belo și Didi Prodan la baionete, cu plămânul stâng inepuizabil, Tibor, Mihali, Lupescu. Nu putea, Suedia nu putea să ne încurce. După toate aceste victorii trebuia să fie momentul nostru cel mult visat.

Din nou în 1994. Mai sunt două minute din timpul regulamentar de joc și egalăm prin Răducioiu. Luăm conducerea în prelungiri tot prin Răducioiu. Ultimele minute. Suntem în vis și tremurăm. Suntem atât de aproape. Cinci minute, doar atât să mai rezistăm. Nu! Nu se poate! Kennet Andersson egalează și duce meciul la lovituri de departajare. Mai avem totuși o șansă, dar spaima ni se cuibărește în suflet. Suedezul Mild ratează primul, parcă norocul nu ar vrea să ne părăsească. E loteria de la 11 metri, totul se poate schimba cu fiecare execuție. Ratează și Dan Petrescu. Suntem iar egali în emoții. Se termină primele serii de cinci lovituri. De acum va fi câte una din fiecare. Marchează Larsson. Ratează Belo, elegantul Belo, cel care și-a însușit pentru propria persoană definiția postului de libero. Suedia câștigă și se califică în semifinala noastră, cea cu Brazilia. Visul nostru se năru… Opriți! Înghețați momentul! Suntem acolo în vis la o scenă de semifinala cu Brazilia. E visul nostru și nu lăsăm pe nimeni să ni-l spulbere.

P.S. “Generația de Aur” nu este doar despre ei. Este și despre noi, și pentru noi suporterii lor. Și noi suntem Generația de Aur. Ne-am născut în lagărul comunist încorsetați în “adevăruri” postulate și impuse de alții. Astfel că am învățat să visăm atât de frumos, atât de frumos. Am crescut împreună cu poveștile fabuloase despre traversarea Atlanticului la primul campionat mondial din istorie, Uruguay 1930. “Și noi am fost pe Conte Verde”, pe transatlanticul care ducea naționale europene în America de Sud. Doar patru au acceptat aventura nebunească a lui Jules Rimet, primul președinte FIFA. România, Franța, Belgia și Iugoslavia. Am crescut cu poveștile despre Ripensia și al său atacant Dobay, cel care rupea plasele porților și era spaima portarilor. Despre Venus și CFR, despre Baratky și Bodola. Despre Titus Ozon, despre Gh. Constantin. Am visat la eroica echipă de la Guadalajara care a luptat atât de frumos împotriva uriașului Pele și a Braziliei la Campionatul Mondial din Mexic 1970. Strângeam înfrigurați mingea în brațe când părinții noștri urlau fericiți la golurile marcate de Neagu, Dumitrache și Dembrovschi. Am prins amurgul lui Dobrin Gâscanul. Am tremurat de emoție citind cum tribuna spaniolă de pe Santiago Bernabeu saluta cu “ole”-uri magia din fentele și pasele Gâscanului, invitat special la meciul de retragere a legendei madrilene Gento. Cum în nebunia lui de copil frumos al fotbalului, Dobrin îl căuta pe tot terenul pe Kempes, să îl vrăjească cu mingea lipită de propriul bocanc în meciul de poveste câștigat de FC Argeș în Trivale împotriva Valenciei. Am trăit pe viu toate momentele frumoase ale fotbalului românesc de după 1978. Și stângul meu, și dreptul tău, inimile noastre de suporteri le-au transmis lor, fotbaliștilor, să lupte și să ne ducă visurile cât mai departe.

Am fost cu generațiile de fotbaliști peste tot, în visuri, pe stadioane, pe bulevarde, pe transatlantice, prin aeroporturi, în autocare, pe toate continentele, și la bine și la greu. E timpul să îi lăsăm pe ei, pe copiii noștri, să meargă mai departe, să își construiască propriile lor visuri. Poveștile noastre îi așteaptă dacă vor să le audă. Suntem aici și suntem dornici să le istorisim.

Noi “rămânem” aici cu Generația de Aur, pentru că și noi suntem parte din ei. Si noi suntem Generația de Aur. Hai, România!

Sursa Foto: arhiva personală.

Poveşti pentru sufletul meu:

• Povești

• Alergător

• Munte