Uneori e întuneric. Doar întuneric. Fără străfulgerări de regrete proiectate la o simplă atingere de unghii roase și înmuiate în tăcerea buzelor. Fără chemări ce se hrănesc vinovate din stârvul de clipe prelinse printre degete. Fără gânduri otrăvite în căutarea timpului pierdut printre meschine alunecări de sentimente. Fără trecut. Fără orizont. Cu pleoapele căzute ca o cortină obosită ce își urăște interminabilele repetări. Cu brațele înțepenite ca după o ultimă glaciațiune de mirări. Și proiectat ca o fantomă strivită între ziduri.
În jur nu e nimic. Nimic. Nicio șoaptă speriată scăpată prin crăpături sau unghere. Niciun gest inutil uitat pe podele, resturi împăiate dintr-o menajerie de iluzii. Nicio emoție alterând aerul indiferent de propria-i goliciune. Niciun ecou care să tatueze pereți decojiți de dor. Nu e nimic. Doar întuneric.
Pe scări se mai întrezăresc fantomatice urme de pași. Un mozaic de amprente furate din mulțimi amorfe, relicve păstrate din mincinoase dansuri ale gesturilor lente. Ce s-au scurs nevinovate peste glezne, pe sub călcâie bandajate, pe tălpi ciuruite de așteptări exilate.
Cohorte de urme se împing între pereți de parcă vor să arunce în aer tot întunericul. Și să aducă timpul spășit înapoi până la clipa născută între două silabe. Ca niște guri schimonosite de atâta înfometare încearcă să muște din umbrele trecutului. Doar s-or mai sătura vreodată de dulceața poveștilor. De parfumul înțelesurilor ce se ascundea nerăbdător printre rânduri. De cuvinte jucăușe ce alergau de la o frază la alta, din pagină în pagină, oprindu-se extenuate în golul din suflet.
Cobor stingher, treaptă cu treaptă, pășind pe aceleași urme strivite de atâta uitare. Falangele se așează în pagină. Se potrivesc, se potrivesc în forme deși îmi par străine. Nu știu dacă sunt ale mele. Nu știu dacă mi-au rămas din trecut. Poate sunt doar respirații pulverizate în plin fuleu la răspântia dintre două capitole. Sau tristețea rămasă în desinențe din verbe sucombate.
Mă uit în jur. Doar urme strivite. Și întuneric ce coboară pe scări.
Stric tăcerea, dar nu pot să nu-ti spun cât de mult m-a impresionat textul tău- sfâșietor, dar atât de onest, de direct, fără perdeaua ‘lumii normale’.
Îți mulțumesc pentru încurajare, Oana! Uneori îmi găsesc atât de greu cuvintele. E atât de dureros. Vin, plec, iar vin, scriu un cuvânt, poate două, apoi plec frustrat pentru că nu se leagă nimic. Parcă nu simt nimic. Și iar vin, iar încerc, nu mă regăsesc… Dar așa cum iese, nu știu cum iese, e despre mine, așa sunt eu.
7 Comments
Stric tăcerea, dar nu pot să nu-ti spun cât de mult m-a impresionat textul tău- sfâșietor, dar atât de onest, de direct, fără perdeaua ‘lumii normale’.
Îți mulțumesc pentru încurajare, Oana! Uneori îmi găsesc atât de greu cuvintele. E atât de dureros. Vin, plec, iar vin, scriu un cuvânt, poate două, apoi plec frustrat pentru că nu se leagă nimic. Parcă nu simt nimic. Și iar vin, iar încerc, nu mă regăsesc… Dar așa cum iese, nu știu cum iese, e despre mine, așa sunt eu.
Scrie-te. Când și cum vrei și poți. Când simți.
Scrii frumos! O să te citesc pe-ndelete.
Mulțumesc mult! Te aștept printre poveștile mele.
Vin! Cel mai sigur la sfârșitul săptămânii. Ai ceva… incitant, demn de rumegat.
Poveștile așteaptă.