Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat de sărbătoare. Se lasă dus de aerul proaspăt venit prin crăpătura geamului de la balcon, un aer de iarnă împodobit cu sclipiri de bucurie, ca o respirație îmbujorată de copil obosit și lungit lângă propria sanie după o coborâre frenetică pe derdelușul copilăriei. Cu fiecare respirație ce taie aerul, zgomotul crește lipindu-se de pereți, mângâindu-i în trecerea lui. Sunt mici fâșâituri, zgârieturi, atingeri ce trezesc în simțurile ei nerăbdarea și bucuria vânătorii.
Un zgomot venit din alee o oprește din joacă. Lăbuța stângă a rămas încremenită în aer iar ochii scrutează prin vegetația grădinii. Urechile s-au ciulit ca niște antene și așteaptă ca zgomotul să revină. Pauza e lungă și nu aduce sunetul așteptat. Lăbuța coboară cu mișcări încetinite și atinge pământul cald. Se mișcă ușor, hipnotic, cu privirea fixând un colț al grădinii, acolo unde este o mică scară ce duce către intrarea în această casă uriașă a oamenilor. Dinspre dreapta se aude un foșnet crescând și crenguțe se dau la o parte. Cu o săritură scurtă, violentă, sare în sus, aterizând în afara tăvălugului ce venea spre ea. Se ridică pe piciorușele din spate și bate furioasă aerul cu cele din față, privirea sticlește spre cel ce o deranjează. Nu are chef de joacă acum. Mișcarea se oprește brusc iar urechile se concentrează din nou pe alee. A revenit, a revenit zgomotul. Face câțiva pași nerăbdători, precipitați, prin iarba grădinii. Se oprește brusc și privește pe sub marginile unei frunze. Oare e ea? A văzut-o prima dată acum două zile, a venit și ieri. A luat-o în brațe, a lipit-o de gâtul ei și i-a vorbit. Nu a înțeles ce îi spunea, dar cuvintele ei erau atât de calde, de ademenitoare. Iar inima fetiței bătea atât de tare încât parcă o simțea în ea, parcă era inima ei. Aude din nou zgomotul, e o chemare, e aceeași chemare, e vocea fetiței a cărei inimă a bătut sincron cu a ei. Cu pași timizi se îndreaptă către marginea grădinii, către scara pe unde fetița a coborât în lumea ei.
Ne așezăm comod, a nu se înțelege că ne-am așezat jos, nu era loc suficient, și am așteptat primul pasager. Au urmat mai multe urcări și coborâri, una până la etajul zece unde trebuia să stăm pe vine ca să nu dăm cu capul în betonul de la casa liftului. Liftul era gol și a urmat o comandă pentru un etaj cu 2-3 nivele mai jos. În lift se urcă un alt vecin și ne așteptam la o cursă până la parter. Blondu’, într-un moment de relaxare, își încrucișează piciorele ca la bar, cu unul din bombeuri înfipt în tavanul liftului și își lasă antebrațul lipit de cablul ce dubla structura metalica din puțul liftului. Se aude un clanț și liftul se pune în mișcare. Surprind în ochii Blondului o vagă nedumerire ce se scurge ușor și i se lipește pe buze. E momentul când încep secundele de coșmar!!!
Mă uit plictisit pe fereastră. Câteva frunze ruginii mai rezistă eroic suspendate pe crengile copacilor. Îmi simt plictiseala vibrând ușor, precum frunzele în aerul toamnei târzii. Soarele se dizolvase și se lipise pe umbrele ce zăceau pe asfalt. Pe trotuar doar trecători grăbiți, joaca era captivă în casă. Frigul o gonise de pe străzi și o obliga să-și consume energia între pereți. Dincolo de stradă zăcea părăsit părculețul unde încingeam adevărate partide de fotbal. Trandafiri zgribuliți, adevărați asasini de mingii, străjuiau terenul gol. Frigul din stradă îmi întoarce gândurile în interior. Caietele împrăștiate pe birou îmi provoacă o grimasă. Lecțiile așteptau să fie terminate.
Mă strâng ușor de frig. Încerc să îmi schimb poziția, apoi mă încolăcesc ca un motan ce nu și-a terminat somnul. Trag pilota mai bine pe mine. Degeaba. E frig în continuare. Simt ca un curent de aer rece ce zburdă prin cameră. Scot nasul de sub pilotă și cu ochii cârpiți de somn mă uit spre geam. E întuneric. Oare cât o fi ceasul? Privirea se mută prin cameră și coboară ușor, adormită, coboară în ritm de pleoape grele spre vârful brăduțului. Zăbovește o fracțiune de secundă pe un ac rămas pe vârf, o altă secundă pe stea și se pregătește să se întoarcă sub pilotă. În momentul desprinderii, vârful de brad oscilează ușor, ca o adiere de vânt. Zâmbesc amuzat. Ce privire împiedicată am! Uf! Ce frig e totuși! Și iar vârful de brad oscilează ca sub adierea unei pale de vânt. Câteva globuri ici colo se mișcă și ele abia perceptibil. Ce se întâmplă aici? Mă gândesc iritat că cineva din casă mi-o fi deschis vreun geam și l-a lăsat așa. Împing nervos pilota cu piciorul și dau să mă întorc pe partea cealaltă, cu privirile spre ușă. Un fâșâit aproape imperceptibil mă oprește la jumătatea gestului. Rămân stană de piatră într-o poziție nefirească și îmi arunc privirea spre zona de unde fâșâitul se stinge cu mici ecouri, parcă seamănă a chicoteli înfundate.
Era o dimineaţă frumoasă de vară, frumoasă ca toate dimineţile satului vâlcean în care îmi petreceam vacanţele. Soarele se ridica leneş peste pădurea de salcâmi şi inunda curtea, mângâind în fiecare dimineaţă frunzele bătrânului nuc şi încălzindu-i scoarţa brăzdată de ani. Raze jucăuşe îmi dezmierdau fereastra şi câte una mai îndrăzneaţă poposea obraznică pe marginea patului. Un aer plăcut pătrundea în camera micuţă şi aducea cu el arome ispititoare. Un murmur continuu şi nedesluşit îmi zgândărea simţurile încă adormite. Murmurul creştea din ce în ce mai tare, de parcă cineva acţiona un buton de volum nevăzut iar sunetul căpăta un înţeles.
Ceapa
Ceapa
De la capătul tramvaiului mergeam trei kilometri pe jos până în satul bunicilor mei, bunicii din partea mamei. Intram în comuna Căţelu pe drumul principal şi după câteva sute de metri o coteam la stânga, pe una din uliţele pietruite. Treceam pe lângă cimitirul satului şi la mică distanţă o luam printre câmpuri, pe drumul de ţară ce lega comuna de satul Manolache. Îmi aduc aminte de praful pe care îl luam în picioare pe acel drumeag, părea că înotăm, şi de arşiţa ce ne sâcâia până ajungeam în sat.
Din ciclul “Poveşti din gârla satului”
La Fedeleş* – Duzina de cuvinte
Prima parte: Ielele
Continuare…
Vacanţa de vară se dusese deja, se terminase ca o ploaie torenţială de vară lăsându-mi sufletul plin de stropi, stropi de senzaţii necunoscute până atunci. Mă întorsesem de la ţară, din satul vâlcean Casa Veche, din satul vacanţelor mele de vară, mă întorsesem cu sufletul strâns şi înfrigurat, cu gândurile rătăcite de dor, alergând nebune peste câmpuri, închipuind gârle şi poieni la marginea asfaltului bucureştean. O bucăţică din sufletul meu rămăsese acolo, la marginea satului, dincolo de gârlă, pe poiana de pe Fătu. Acea bucăţică din mine se împărţise în frânturi ce se ascundeau în cosiţele ei, frânturi ce rătăceau prin ochii ei sclipitori, îi dezmierdau obrajii şi i se odihneau în colţul gurii. Şi în fiecare secundă o simţeam şi tânjeam după ea.
Zburătorul
În dansul meu nebun nu observasem că toate petele albe se transformaseră în lumini atât de puternice că mă orbeau. Parcă eram o primadonă jucând pe scena satului. Murmurul s-a apropiat atât de mult încât spre surprinderea mea a devenit ceva inteligibil. O voce feminină ce nu avea nimic nepământesc în ea îmi sparse fericirea momentului:
– Julien, qui montre qu’il a dansé nue dans le milieu de la nuit? J’ai dit que je voulais visiter Monastere Cozia, pas un asile de fous! Une carte est toujours plus bonne dans une gps! (scuzaţi franceza de la miezul nopţii)
Continuare…
Un frig pătrunzător s-a lipit de gleznele mele şi urca lipicios către genunchi. Fruntea s-a umplut instantaneu de sudoare şi broboane începuse să picure spre bărbie, de acolo alunecând pe piept, apoi plonjând în frigul de dedesubt. Am simţit cum toate gândurile mi se scurtcircuitează şi încet, încet, cad într-un întuneric amăgitor. Nimic din făptura unei Iele nu simţeam în jurul meu, doar un întuneric ce mă acapara încet dar sigur, şi un sunet ascuţit ce împungea în creierul meu: “Julien, Julien…”. Şi imaginea s-a frânt…
Ascultam fascinat poveştile istorisite de unchiul meu vâlcean… În fiecare vară, împreună cu sora mea, ne petreceam câte două luni din vacanţă pe frumoasele meleaguri vâlcene. Undeva la graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Olt, la 3-4 km de malul stâng al Oltului, într-o zonă deluroasă, există un sat cu un nume parcă predestinat pentru poveştile ce se scurg prin şanţurile uliţei şi se adună în gârla de la margine. Satul se numeste “Casa Veche”. E satul unde tradiţia trăieşte în fiecare casă, în fiecare scoarţă înfrumuseţată prin motivele sale vegetale, în fiecare broderie plină de simboluri şi motive brâncoveneşti, în milieurile ce ornează poliţe, şi în poveşti, mai ales în poveşti…
Paşi merg grăbiţi prin forfota locului. Sunt unii lângă alţii. Se privesc pe furiş în timp ce înaintează tăcuţi. Sunt paşii lui, sunt paşii ei. Se conduc reciproc spre un punct de plecare. El are drumul lui, ea are drumul ei. Nu e un fel de despărţire. Au o lume doar a lor, şi o duc acum, împreună, pe umeri, în gând. Apoi lumea se divide, o parte merge cu el, o parte rămâne la ea. Şi fiecare ia cu el o bucăţică din celălalt. Se privesc rar, dar atunci când o fac, cu coada ochiului, se prind într-un joc zâmbit şi încărcat de regrete. Vor să simtă totul dintr-o dată. Şi timpul nu este al lor. Timpul este prea scurt şi nu acordă dispense.
Parfumul tău. Îl simt iar, şi o respiraţie caldă ce îmi suflă în ceafă. O mână gingaşă se mişcă prin părul meu. Buze tremurate îşi lasă emoţia pe gâtul meu. Inima prinde viaţă din nou şi toate pulsează a neîncredere. Privirea mea se ridică sacadat către aceste gesturi pierdute. În faţa mea doar tu. Tu şi cu masca ta. Ochii îţi râd drăgăstos, iar buzele tale îmi murmură promisiuni, la fel ca altă dată. “Michelle?”
Ultima parte…
Muzica dă să se oprească o clipă. Saxofonul pare că a obosit. Nici nu contează. Dansăm în continuare pe muzica din sufletul nostru. Ne privim scurt şi ne zâmbim. Ne-am simţit aceleaşi gânduri fugare, sincrone cu muzica din noi. Faci jumătate de pas în spate, întorci capul şi o spui cu atâta convingere: “Chantez, Joe! Chantez!“. Saxofonul se supune imediat şi ne susură din nou, doar pentru noi, numai pentru noi doi: “Et si tu n’existais pas“!
M-am trezit. Un zâmbet somnoros, liniştit şi cald îmi inundă faţa. Trag adânc aer în piept. Ochii se măresc uşor, apoi se închid liniştiţi şi se deschid mulţumiţi de senzaţia resimţită. Întind braţele şi le mişc pe cearceaful moale, e o mişcare a aripi de înger. Plutesc. Soarele îmi inundă camera şi îmi mângâie faţa şi aşa luminoasă. Mă întorc pe o parte şi îmi pun mâna dreapta sub bărbie. Privirea ţinteşte fereastra şi se diluează lung în neant. Crengile copacilor se mişcă lent, ca un legănat divin, e ca un vals dansat în cer, într-un ritm chiar mai lent şi sprijinit de nori.
Cine este White Car? Albă ca Maşina este draga mea Sanderuţa. La toamnă împlineşte cinci anişori. Ştiu că pentru o maşină cinci ani de viaţă înseamnă foarte mult. Chiar mai mult decât la unele animale, de exemplu la câini. Teoretic, trebuie să fie bătrână şi hăndrălită. Dar maşinuţa mea e una deosebită, magia cu care a apărut o face să rămână la fel de frumoasă şi imaculată. O iubesc la fel de tare ca acum cinci ani, mai ales pentru modul şi clipa în care a apărut. A intrat în viaţa noastră, a familiei mele, într-un moment cu totul special. Să vă povestesc despre ce e vorba!
My naam is Patricia, Patricia de Jonk. Ek is gebore in die stad van Gaborone, die hoofstad van ‘n Afrika-land genoem Botswana. M-am născut într-o familie de afrikaans, în oraşul Gaborone, capitala statului african Botswana. Suntem una dintre cele mai vechi familii aparţinând minorităţii albe din ţară. Rădăcinile noastre se întorc în timp până în secolul al XVII-lea, în Ţările de Jos, sub dominaţia spaniolă a lui Filip al IV-lea. În perioada aceea, datorită persecuţiilor la care era supusă populaţia de religie calvinistă, strămoşii mei s-au înrolat în Compania Olandeză a Indiilor de Est, au părăsit Europa şi s-au stabilit în Africa de Sud, pe coasta atlantică, punând bazele Coloniei Capului.
Nu pot să-mi explic în niciun fel tot ceea ce s-a întâmplat. Şi nici nu mai caut explicaţii. Întreaga mea viaţa s-a schimbat brusc şi total. Nimic din ce am trăit înainte nu mai contează. Oameni, întâmplări, locuri, toate, toate s-au dus, s-au estompat până la uitare. O uitare ce mi-a salvat sufletul, atât de indiferent, şi atât de multă vreme. Un suflet gol şi inert ce trăia absent în cotidian. Un cotidian fără aşteptări, fără remuşcări, fără angajamente, fără decepţii. Un cotidian inutil şi nepăsător la emoţii. Nu ştiu de ce mi s-a întâmplat mie, nu ştiu dacă merit sau nu, nu ştiu cui trebuie să-i mulţumesc, ştiu doar că am primit un dar divin de la viaţă!
Mai sunt doua săptămâni până la ziua de naştere a Măriucăi, fetiţa mea cea mică. M-am hotărât să cotrobăi un pic pe internet, pe site-uri cu jucării pentru copii, şi să mă hotărăsc la un cadou frumos pentru ea. Jucarii-Online.eu este magazinul nostru preferat. Am mai intrat de câteva ori impreună şi ne-am uitat la jucării. E o incântare să vezi cu câtă dragoste le priveşte. E amuzantă iar ochii ii râd atât de drăgălaşi când caută pe site. Transmite atâta bucurie că efectiv mă transformă şi pe mine intr-un copil, un partener ideal de joacă pentru ea.
