Au trecut deja opt ani. Retrăim cu emoții la fel de intense, dar în culori diferite. Căci sunt atât de diferite! Retrăim emoțiile examenului de capacitate. Și în așteptări de rezultate, stresul fierbe în curgerea zilelor născute de o vară fierbinte. Atât de fierbinte încât trebuie să o răcorim evadând pe poteci de munte. E un obicei drag de pe vremea când K. își testa gleznele pe cărările Făgărașului. Iar Maria, o mogâldeață, în timp ce ne studia cum pregătim rucsacurile, mă întreba dulce: “Tati, pe mine când mă iei pe munte?” Au trecut anii și e rândul Mariei să mă secondeze în drumețiile prin frumoșii noștri Carpați. “Maria, e gata rucsacul? Ne așteaptă o zi prin Munții Ciucaș”
O bucățică de infinit se zbate tăcută între cer și pământ. Privesc peste umăr la chemarea orașului. Acolo jos, contopit cu orizontul, orașul e încă amorțit de somn. Ca o făptură ușor contorsionată, cu jumătatea de jos spre curgerea râului, acoperită de un văl de ceață, de parcă norii ar fi coborât drăgăstoși să îi acopere rotunjimile fierbinți, cu jumătatea de sus pulsând dezvelită în așteptarea îmbrățișării dimineții. Cerul privește pe furiș către firul de apă ce desenează curbele orașului și roșește, roșește încetișor lăsând razele să umble în căutarea ferestrelor deschise.
Mergem în șir indian. Ne întindem pe un fir de vreo 40 de metri. Șirul este format din șapte exemplare de rasă, pur sânge, foarte frumoase, dresate. Mergem în tăcere, sunt primii pași. De abia am ieșit din manej și am pornit pe cărarea ce merge către sud-est, către Valea Cernei. Emoția este atât de mare, atât de vie, încât parcurgem primele sute de pași într-o tăcere totală. Mă bucur de acest moment ca un copil. De fapt, sunt un copil în aceste clipe. Mă simt ca într-o patrulă prin preerie, o patrulă de cercetași ce încearcă să ducă un mesaj la cel mai apropiat fort. Mergem în șir indian, într-o tăcere deplină, strunind caii să pășească pe aceleași urme, pentru a putea deruta iscoadele vreunui trib de indieni răzvrătit.
E dimineață, soarele s-a ridicat dezmierdând coroane de stejari. Umbra dublează personajele ce urcă poteca stingheră prin poieni de stepă. Ici colo mici stâncării ce obligă calul să așeze copita ca într-un dans. Cărarea ne duce prin porțiuni de rariște, pe lângă copaci ce ne ating invidioși cu ramurile lor. Șerpuiește prin vegetația bogată și încă verde, pentru ca surprinzător să dispară după frunziș de Cărpiniță. În spatele nostru se înșiră colină după colină. E o alternanță plăcută, cu peisaje încântătoare, ce îți menține o stare permanentă de bucurie.
Pentru mine 2017 este Anul Dobrogei. Până în acest an, Dobrogea îmi era acel ținut uscat, parcă izolat, estompat într-un trecut ce îl măcinase și îl transformase într-un teritoriu ce își ascundea relieful, un ținut doar traversat de Autostrada Soarelui în drum spre mare, și o extensie acceptată la Delta Dunării. Era ca o noapte aridă de vară, în care somnul vine greu și face ca așteptarea dimineții să fie un amestec de dorințe zvârcolite. Nimic emoționant, nimic special, doar un tunel ce trebuia traversat spre chemarea voluptuoasă a mării.
2017 este anul în care am descoperit Dobrogea, momentul când ceva s-a deschis în mine și s-a conectat la tot ce reprezintă ea. Am descoperit-o în lanurile imense de Maci ce invadaseră câmpurile și trimiteau ocheade către șosea, în rândurile de Floarea Soarelui ce dansau ca niște vestale sub raze fierbinți. În vorba domoală a “bunicului” ce îmi arăta cu mândrie grădina lui cea trudită. Pe colinele ce se succedau și se strângeau unele în altele ca într-o pictură naivă de școlar, în frumusețea adolescentei cu părul bălai și lung, parcă desenat din spuma mării, ce călărea în fața noastră pe un cal alb pur sânge și ne conducea emoțiile într-un amestec ireal de drumeție și ecvestru pe plaiurile Munților Măcin. În armata de mori de vânt ce mestecă imperturbabilă povești și își ascute palele în mângâierea vânturilor. Pe ziduri de cetate ce au respirat măreția Bizanțului, au fost atinse de forța celei ce era denumită Magnifica Republică, “superba” genoveză, ziduri ce au sângerat în calea năvălitorilor ce râvneau la bogățiile Țării Românești, pentru ca ulterior timpul să transforme cetatea în garnizoană otomană și apoi să aștearnă uitarea peste ea.
Plouă. Ne-a plouat toată dimineața, tot drumul. Acum plouă mărunt. Atât de mărunt încât ne obosesc ochii căutând să surprindă perdeaua de picături în cădere. Doar luciul lacului tresare de apăsarea picăturii și aruncă cercuri de neliniște în jur. Șuvițele simt ploaia ca pe o mângâiere, o atingere ce se pierde prea repede, neavând răbdarea să se dizolve în stropii de transpirație ce se preling pe frunte. E atât de liniște în jur! Nici vântul nu îndrăznește să tulbure liniștea ce a îmbrăcat lacul ca într-un halou. Pe malul nordic al lacului, o stâncă își potolește căderea gustându-i liniștea și înnăbușindu-și vaietul ce o bântuie din vremurile când s-a desprins din propriul paradis. Ca o consolare a căderii și-a lăsat mănunchi de flori să îi crească pe tâmpla ce se așezase mai aproape de apus.
M-am băgat în sacul de dormit şi las oboseala să mă cuprindă pe de-a întregul. E o oboseală dulce ce îmi zgândăre senzaţiile trăite azi. În câteva minute retrăiesc parcursul de la Bâlea la Podragu. Încâlzirea făcută până în Şaua Capra, Lacul Capra, reîntâlnirea cu potecile Făgăraşului, satisfacţia traversării pasajului “La trei paşi de moarte”, creasta Făgăraşului, Creasta Dragonului, cum a denumit-o Adrian, Vf. Mircii, priviri aprinse aruncate către trapezul Viştea-Moldoveanu, Lacul Podu Giurgiului, Şaua Podragu şi coborârea la Cabană, cu oboseala cuibărită în umeri, cu degetele de la picioare zvâcnind revoltate, cu buzele uscate şi avide după un ceai cu lămâie şi cu paşi legănaţi căutând firul ierbii. Îmi zâmbesc somnoros caldelor imagini şi pleoapele se lasă ca un mecanism ce nu mai poate fi oprit.
Rucsacul era în mare parte pregătit din seara trecută. Rămăseseră de băgat doar accesoriile şi alimentele pe care le luam la noi. Încă două ore şi plecăm spre Făgăraş. Şi eu… şi K suntem nerăbdători să plecăm spre munte. De anul trecut suntem cu gândul la această tură. Nu e un traseu uşor iar K are ceva emoţii. Sunt convins că se va descurca, voi fi umbra ei şi îi voi supraveghea orice mişcare. În plus, ştiu că nu va da un singur pas înapoi indiferent cât îi va fi de greu, mai ales cu mine alături de ea. Pentru mine este o reîntoarcere în creasta Făgăraşului după 24 de ani.
În parbrizul maşinii apare Troiţa. Parcăm pe una din laturile acului de păr, ne punem rucsacele în spate şi intrăm în pădure. Ne strecurăm printre tufe şi copaci urcând uşor pe o potecă. În stânga noastră, jos, se vede albia văii. “Eşti sigur că pe aici este traseul?”, mă întreabă K. “Ăsta este traseul.” “De unde ştii? Nu văd niciun marcaj!”, insistă K. “Trebuie să coborâm în albia văii şi să mergem de-a lungul ei, astfel vom intra în Canion. Probabil că marcajul îl vom întâlni în albia văii.” După câteva minute de mers prin pădure coborâm în albia Văii lui Stan. La câţiva zeci de metri în faţa noastră vedem marcajul traseului.
– O luaţi către baraj, sunt trei kilometri şi ceva de aici, de la Cetatea Poienari, veţi ajunge la o curbă în ac de păr, cum aţi făcut dreapta găsiţi un loc de parcare. Pe partea stângă este o troiţă şi de acolo începe traseul marcat cu punct roşu către Canion, către Valea lui Stan. Traseul a fost reamenajat cu scări şi cabluri, totul pentru siguranţa turiştilor… ne explică unul din supraveghetorii de la Poienari.
Urmează întrebarea clasică. Vrem să ştim cât timp ne va lua parcurgerea întregului traseu. Traseul porneşte din acel punct situat la doi kilometri sud de Barajul Vidraru şi se termină în drumul forestier, pe marginea lacului, la aproximativ un kilometru şi jumătate de baraj.
– Între patru şi cinci ore, cu tot cu pozat şi filmat. Nu e cazul dvs…. ne răspunde omul de la Poienari.
Nu ştiu cum au trecut atâţia ani fără să reuşesc să bat cu piciorul Canionul Şapte Scări. Aproape de Bucureşti, acces uşor dinspre DN, prea aproape de lumea civilizată după cum spunea o bloggeriţă din Braşov, un drum până acolo tocmai bun pentru octogenari. Am fost de atâtea ori prin Bucegi şi Baiului, la doar doi paşi de Piatra Mare, fără să ajung să îl cunosc. Poate pentru că am privit întotdeauna Piatra Mare ca un tot şi am vrut să îl fac dintr-o singură lovitură, cu tot cu Şapte Scări, Cabană, Vârf şi Cascada Tamina. De fapt, Tamina este cea care mi-a atras atenţia prima dată.
Au trecut trei ani de la una din cele mai frumoase vacanţe petrecute în natură, într-o zonă montană de o frumuseţe ce copleşeşte orice inimă iubitoare de drumeţii, căutătoare de poteci în drumul spre înălţimi, fremătătoare la atingerea lanţurilor ce asigură trecerile prin zone mai spectaculoase. Au trecut câţiva ani şi încă am proaspete în suflet senzaţiile trăite în acea vacanţă, în inima Apusenilor, bătând cu piciorul fiecare bucăţică de stâncă, mângâind fiecare zală de lanţ, savurând fiecare strop de apă evadat din albia Canionului, adulmecând umezeala pereţilor, ascultând îmbătat de emoţie zgomotul făcut de Galbena la ieşirea din munte şi plonjonul în Cascadă, într-un Evantai ce îţi răcoreşte trupul înfierbântat.
Se mişca din ce în ce mai greu. Fiecare pas devenise un chin, era o umbră strivită de oboseală ce îşi muta forma într-o lentoare greu de imaginat. Ceilalţi se mişcau mult mai dezinvolţi, parcă erau într-o joacă. Erau cu câţiva paşi în faţa lui, glumeau, râdeau, cântau. Cum pot să se simtă aşa de bine? Şi el a venit aici pentru a se simţi bine, pentru a se bucura de aerul ăsta minunat. Şi ce are în schimb? Parcă a luat foc şi se mişcă în reluare. În general nu este dornic de astfel de experienţe, dar… de această dată s-a lăsat antrenat de colegii săi de birou.
Drumul meu spre Amaru pleacă din satul Curpen. Paşi somnoroşi se pornesc pe valea Şuşiţei Verde, odată cu gâzele ce încep să trezească natura. Mi-am limpezit privirea cu roua scursă de pe frunze şi ochii mi-au descoperit o dimineaţă absolut senină şi albastră. Am albastru printre frunze, am albastru printre degete, am albastru în triunghi, în triunghiul drumului ce va fi parcus. Pe măsură ce frunzele seacă de sărutul razelor solare, paşii se strâng a colnice, şi se bucură de şerpuirea apei. După ce ni se lasă cu sec prin valea frunzelor plânse, stâncării ne pândesc la orizont.
Vă salut, dragii mei! Bine aţi venit! Nu fiţi speriaţi! Nu se întâmplă nimic rău. V-am invitat la o terapie de grup, sau în grup, nu ştiu cum se spune corect. Nu! Nimeni dintre voi nu este bolnav. Încerc să vă ofer câteva minute de relaxare. O terapie numită “Bistra Mărului“. Nu căutaţi conotaţii biblice. Mărul nu are niciun rol aici. Şi nici înţelesuri semantice nu căutaţi, vă pierdeţi vremea degeaba.
Haideţi, curaj, intraţi! Hai, Radu, intră tu primul ca să le faci curaj şi celorlalţi. Aşa, foarte bine. Intraţi în sală şi găsiţi-vă un loc într-o bancă. Sau dacă vreţi vă aşez eu. Hai, Doamna Profesoară! Intră! Sala trebuie să-ţi aducă multe amintiri. Cum nu ştiţi cine este profesoara? Dana Licuriciul! Dana, te rog să te aşezi la catedră. Am nevoie de tine să îi ţii în frâu pe ceilalţi, dacă terapia ia vreo întorsătură neaşteptată. Mă bazez pe experienţa ta. Aşa Dor, intră. Tu eşti o femeie curajoasă. Aşează-te în prima bancă, la geam, să vezi cerul şi să te inspire. Sonia, bine ai venit! Te-ai întors din vacanţă? Aşează-te lângă Radu, să-ţi povestească de caietul lui cu poezii, nedeschis de 20 de ani. Adriana, să ţi-o prezint pe Liliana. Hai, aşezaţi-vă în aceeaşi bancă. Se pare că aveţi multe să vă povestiţi. Mihaela (Gmxul), mă bucur să te văd. Ia un loc. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că în ultimul timp nu îţi mai place ce citeşti la mine. Psipsina, unde eşti? Te-ai întors? Ia un loc pe rândul de la perete, e ornat într-un stil pur gotic. Vei sta lângă Gabriela, uite-o că a venit. Pe perete am scris câteva versuri din Hafiz, iar în cuier, dacă vreţi, sunt agăţate câteva dishdashe înflorate. Nu pot să cred! A venit şi Vienela. Te rog, te rog, intră. Ia un loc pe mijloc. Ştiu că eşti foarte ocupată, şi mă bucur tare că ai reuşit sa vii. O aşez lângă tine pe Alma, să văd dacă a venit. A venit, cum să nu, ştiam eu că va veni şi Alma. L-am văzut şi pe Liviu. Nu, nu e în uşă, l-am văzut în curte, mi-a făcut cu mâna, el nu prea intră, doar face semn cu mâna. Pe Irealia a văzut-o cineva? Ah, a venit, îmi era teamă că nu vine. În ultimul timp eşti mai puţin prezentă. Ia loc lângă Vienela. Bună, Alexandra (Ali). Mă bucur că ai putut veni! Şi tu m-ai ocolit o perioadă, dar mă bucur că ai revenit. Salut, Andrei! El este pseudovărul meu din Blogosferă. Am ceva ce sigur o să-ţi placă! A venit şi Mihaela (lui Mihnea). Eram sigur că vei avea braţele pline cu flori. Ia un loc lângă Adriana şi Liliana. Intră, Soffy. Ai vreo preferinţă? Aşează-te unde vrei tu. Mi-e frică să te aşez eu undeva anume. Eba, aşa spune Măriuca mea. Nu! Nu o citeşte pe Eva, are la grădi o colegă Eva. Ia un loc, Eva! Mai am ceva invitaţi, dar sigur nu vor veni. Nici nu mă supăr! Centurion, ce mă bucur că ai venit şi tu! Aveam nevoie de un latin ca tine! Dacă le vedeţi pe Pishky, Denisa, Cora, poftiţi-le în sală. Mai sunt şi alţii pe care îi aştept. Ştiu că sunt multe fete şi puţini băieţi, dar nu am nicio vină. Am invitat şi băieţi, ca să fie terapia cât mai echilibrată. Dar, unii sunt atât de seci, alţii sunt cu gândul numai la piţiponceală şi trafic, sau pur şi simplu sunt prea ocupaţi ca să mai încerce şi altceva! Şi apoi, voi, fetelor, scrieţi atât de bine!!!
Dragi prieteni, mă bucur că v-am descoperit şi că vă citesc cu mare plâcere. Sunteţi gata? Bun! Cineva să stingă lumina! Şi nu uitaţi să daţi un click mai departe…
De câte ori am plecat în vacanţă, în Banat, pe Valea Bistrei, drumul nostru trecea invariabil pe şoseaua ce leagă Simeria de Haţeg. Astfel că treceam pe lângă fostul combinat siderurgic de la Călan. Toate rămăşiţele acestui combinat, toate resturile clădirilor, care se împuţineau constant, îmi ofereau o imagine apocaliptică a acestei zone. Aveam senzaţia că trec pe lângă un oraş fantomă, un oraş părăsit şi martor al unei perioade de curând apuse. Nici acum nu ştiu cum arată acest oraş, dar am aflat cu surprindere că nu este un “produs” comunist, ci are o istorie ce coboară până la perioada dacică.
V-am povestit în articolul de ieri despre “vizita” făcută la Cascada Bigăr. La plecare, am ales un alt traseu de întoarcere. De obicei, dacă există variante alternative rezonabile, prefer să mă întorc pe un alt traseu. Astfel mă bucur deplin de orice drum străbătut, în plus, descopăr şi alte puncte interesante. Aşa am procedat şi în acest caz. Nu ne-am mai întors pe Reşiţa, ci am continuat drumul spre sud, spre Bozovici, trecând pe graniţa dintre două Parcuri Naţionale, Semenic-Cheile Caraşului respectiv Cheile Nerei-Beuşniţa. Am depăşit Bozovici, şi ţinta noastră următoare era localitatea Eftimie Murgu, şi complexul de Mori de Apă din Cheile Rudăriei.
De patru zile sunt în Ţara Gugulanilor, pe Valea Bistrei, în ceea ce se vrea a fi bucata din concediul de vară alocată muntelui. Alocată muntelui pentru că nu cedez nici măcar o zi pentru o altă mare sau mai ştiu eu ce pantofăreală, după cum ar dori cineva din familie. Şi aşa am mai lăsat de la mine, pentru că în această vară îmi planificasem drumeţii în zona de nord a Carpaţilor Orientali, undeva în rombul format de Rodnei, Obcine, Rarău-Giumalău şi Bistriţei, în funcţie de cartierul general ales. Sau în cazul plecării cu prietenii de familie, mă gândisem la Călimani şi Colibiţa. N-am cedat, dar tot m-au păcălit. Aşa am ajuns în Banat, aşa am ajuns să revăd atâtea locuri dragi mie, şi aşa am reuşit să vizitez şi să respir aerul uimitoarei CASCADE BIGĂR!
Am aflat cu câţiva ani în urmă despre acest loc de o frumuseţe extraordinară. Mi-am propus să îl vizitez cât mai curând posibil. Timpul a trecut, şi uitarea s-a aşternut peste dorinţa mea. Acum câteva săptămâni am redescoperit acest loc încărcat de timp şi m-am hotărât să nu las vara să treacă până nu îl vizitez. Dăruit cu măreţia şi singurătatea unui cuib de vulturi, cu liniştea stâncilor ce îl înconjoară, cu rugăciunea monahilor, şi cu umbre ale unor mari personalităţi ale istoriei noastre, acest schit a fost supranumit “Meteora” României.
Am intrat în Anul Sabatic! Nu zâmbiţi ironic! Chiar am intrat! Până acum nu eram pregătit pentru o astfel de experienţă. Nici acum nu ştiu dacă sunt. Eu, unul nu, dar e ceva în mine care pretinde că da, care face din ce în ce mai multă gălăgie. Mi-am pregătit rucsacul cu strictul necesar, m-am blindat de hărţi, fără telefon, fără tabletă, de laptop nici nu mai vorbesc, fără remuşcări, fără aşteptări, doar dorinţe cât cuprinde. Mi-am trimis fetele la culcare, le-am dat câte un sărut părintesc pe frunte, le-am mai mângâiat odată obrazul lor dulce… Şi-am plecat!
Vineri seara primesc un telefon de la Vali: “Mergi la munte? Hai să le ducem pe astea mici la o cabană în Bucegi!“. Cum aud vorbindu-se de munte, imediat în creieraşul meu sinapsele încep să se încingă, şi se declanşează tot felul de reacţii chimice. Sunt reacţii chimice aidoma celor declanşate la auzul sau vederea cuiva drag. Mi-e drag muntele şi mă atrage “fără putinţă de scăpare”. “Sigur că mergem!“. Astfel, sâmbătă am dat o fugă pe la munte, aşa de încălzire. O tură scurtă, scurtă, de o zi. O plimbare relaxantă, de la Gura Diham până la Poiana Izvoarelor.
Haideţi, curaj, intraţi! Hai, Radu, intră tu primul ca să le faci curaj şi celorlalţi. Aşa, foarte bine. Intraţi în sală şi găsiţi-vă un loc într-o bancă. Sau dacă vreţi vă aşez eu. Hai, Doamna Profesoară! Intră! Sala trebuie să-ţi aducă multe amintiri. Cum nu ştiţi cine este profesoara? Dana Licuriciul! Dana, te rog să te aşezi la catedră. Am nevoie de tine să îi ţii în frâu pe ceilalţi, dacă terapia ia vreo întorsătură neaşteptată. Mă bazez pe experienţa ta. Aşa Dor, intră. Tu eşti o femeie curajoasă. Aşează-te în prima bancă, la geam, să vezi cerul şi să te inspire. Sonia, bine ai venit! Te-ai întors din vacanţă? Aşează-te lângă Radu, să-ţi povestească de caietul lui cu poezii, nedeschis de 20 de ani. Adriana, să ţi-o prezint pe Liliana. Hai, aşezaţi-vă în aceeaşi bancă. Se pare că aveţi multe să vă povestiţi. Mihaela (Gmxul), mă bucur să te văd. Ia un loc. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că în ultimul timp nu îţi mai place ce citeşti la mine. Psipsina, unde eşti? Te-ai întors? Ia un loc pe rândul de la perete, e ornat într-un stil pur gotic. Vei sta lângă Gabriela, uite-o că a venit. Pe perete am scris câteva versuri din Hafiz, iar în cuier, dacă vreţi, sunt agăţate câteva dishdashe înflorate. Nu pot să cred! A venit şi Vienela. Te rog, te rog, intră. Ia un loc pe mijloc. Ştiu că eşti foarte ocupată, şi mă bucur tare că ai reuşit sa vii. O aşez lângă tine pe Alma, să văd dacă a venit. A venit, cum să nu, ştiam eu că va veni şi Alma. L-am văzut şi pe Liviu. Nu, nu e în uşă, l-am văzut în curte, mi-a făcut cu mâna, el nu prea intră, doar face semn cu mâna. Pe Irealia a văzut-o cineva? Ah, a venit, îmi era teamă că nu vine. În ultimul timp eşti mai puţin prezentă. Ia loc lângă Vienela. Bună, Alexandra (Ali). Mă bucur că ai putut veni! Şi tu m-ai ocolit o perioadă, dar mă bucur că ai revenit. Salut, Andrei! El este pseudovărul meu din Blogosferă. Am ceva ce sigur o să-ţi placă! A venit şi Mihaela (lui Mihnea). Eram sigur că vei avea braţele pline cu flori. Ia un loc lângă Adriana şi Liliana. Intră, Soffy. Ai vreo preferinţă? Aşează-te unde vrei tu. Mi-e frică să te aşez eu undeva anume. Eba, aşa spune Măriuca mea. Nu! Nu o citeşte pe Eva, are la grădi o colegă Eva. Ia un loc, Eva! Mai am ceva invitaţi, dar sigur nu vor veni. Nici nu mă supăr! Centurion, ce mă bucur că ai venit şi tu! Aveam nevoie de un latin ca tine! Dacă le vedeţi pe Pishky, Denisa, Cora, poftiţi-le în sală. Mai sunt şi alţii pe care îi aştept. Ştiu că sunt multe fete şi puţini băieţi, dar nu am nicio vină. Am invitat şi băieţi, ca să fie terapia cât mai echilibrată. Dar, unii sunt atât de seci, alţii sunt cu gândul numai la piţiponceală şi trafic, sau pur şi simplu sunt prea ocupaţi ca să mai încerce şi altceva! Şi apoi, voi, fetelor, scrieţi atât de bine!!!
Haideţi, curaj, intraţi! Hai, 
