– O luaţi către baraj, sunt trei kilometri şi ceva de aici, de la Cetatea Poienari, veţi ajunge la o curbă în ac de păr, cum aţi făcut dreapta găsiţi un loc de parcare. Pe partea stângă este o troiţă şi de acolo începe traseul marcat cu punct roşu către Canion, către Valea lui Stan. Traseul a fost reamenajat cu scări şi cabluri, totul pentru siguranţa turiştilor… ne explică unul din supraveghetorii de la Poienari.
Urmează întrebarea clasică. Vrem să ştim cât timp ne va lua parcurgerea întregului traseu. Traseul porneşte din acel punct situat la doi kilometri sud de Barajul Vidraru şi se termină în drumul forestier, pe marginea lacului, la aproximativ un kilometru şi jumătate de baraj.
– Între patru şi cinci ore, cu tot cu pozat şi filmat. Nu e cazul dvs…. ne răspunde omul de la Poienari.
Preluare din articolul “Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă – Refugiul vremelnicelor noastre victorii”:
“Coboram agale de la schit, cu simţurile încă ameţite de experienţa trăită. Deodată cerul se întunecă brusc, ca la o eclipsă de soare. M-am oprit în loc uimit şi neliniştea a început să pună stăpânire pe mine. Nici nu am apucat bine să încerc să înţeleg fenomenul, când dinspre schit ceva se prăvălea cu un zgomot asurzitor de copite. Cu un reflex întârziat am plonjat în spatele unei stânci. În secunda urmâtoare un călăreţ înfricoşător a trecut razant cu stânca mea. Imposibil! În ciuda amurgului artificial l-am recunoscut. Era el! Cavalerul! Mi-e teamă şi să îi pronunţ numele. Era viteazul cavaler trac, Derzelas! Nu se poate! Era sămânţa şi fulgerul puternicului Gebeleizis! Cel născut din cosiţele frumoasei Bendis. Oare ce face pe aici? Ce grozăvii încearcă pământul ăsta binecuvântat!
Dinspre râu urcau greu, cu zgomot de zale, un pâlc de soldaţi. În mijlocul lor era conducătorul, un bărbat înalt, mândru ca un leu şi cu o privire de vultur. Îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu pieptul dezgolit, lăsa să se vadă cum picături de sânge se preling din umărul lui rănit.
– Măria-Ta! Măria-Ta! …strigă un copil de trupă, sărind apoi cu un genunchi la pământ.
– Spune, Gheorghiţă! …îl îndemnă conducătorul.
– Măria-Ta, s-au întors solii! Toţi au venit! …răspunse acesta.
– Aduceţi-i pe toţi la mine! Inima mea se bucură că s-au întors
Solii se apropiară cu paşi obosiţi, cu hainele pline de colbul drumului, dar cu privirile vesele şi dătătoare de speranţe.
– Novac, vorbeşte! …porunci căpetenia.
– Măria-Ta, vin de la Lipova, şi am adus cu mine 1000 de călăreţi, numai unul şi unul. Sunt gata să moară în slujba Măriei-Tale!
– Bravo, Novac. Stroe?
– Măria-Ta, Sigismund ne dă ajutor. E dincolo de pas cu 24.000 de oameni.
– Stroe, ce dragă mi-e vorba ta. Îmi place ce aud. Predo?
– Măria-Ta, iartă-mă, Veştile mele sunt mai puţin bune. Polonezii au intrat în Moldova şi l-au adus cu ei pe Movilă… cu un gest de scârbă, scuipă în ţărână. Trădătorul! Vodă Ştefan Răzvan e cu armata pe Trotuş, se mişcă către noi, dar nu va ajunge la timp.
– Cum o vrea Dumnezeu, Predo! Ah, Movilă, Movilă!!! Radule?
– Măria-Ta, nici picior de necredincios nu va pătrunde prin pas. Tot ce mişcă dinspre Târgovişte de sabia noastră piere.
– Veniţi să vă îmbrăţişez, voinicii mei! Astea sunt veşti pe care vreau să le aud de la voi. Gheorghiţă?
– Măria-Ta, porunceşte!
– Dă fuga înaintea nostră la schit şi spune Sfinţiei Ioanichie să ne scuze, dar azi suntem veseli şi avem oaspeţi. Haideţi, voinicii mei! Să mergem la schit, să închinăm o slujbă Domnului şi să ne rugăm ca nişte nevrednici ce suntem, să ne rugăm să piară şi umbra necredincioşilor din Ţara Românească!
Era o toamnă sângeroasă ce mustea de jertfele vitejilor. Era într-un septembrie 1595. După neaşteptata şi uluitoarea victorie de la Călugăreni, Mihai Vodă a fost nevoit să se retragă din calea armatei otomane. Armata otomană a ocupat Cetatea Tărgoviştei şi a înaintat pe Valea Dâmboviţei până spre locul poveştii noastre, ocupând poziţii defensive. Experienţa Neajlovului l-a făcut pe Sinan Paşa să fie destul de prudent. Îl avea în faţă pe cel mai strălucit general al acelui timp, înconjurat de o mână de lei neînfricaţi!!!”
Continuare…
Am aflat cu câţiva ani în urmă despre acest loc de o frumuseţe extraordinară. Mi-am propus să îl vizitez cât mai curând posibil. Timpul a trecut, şi uitarea s-a aşternut peste dorinţa mea. Acum câteva săptămâni am redescoperit acest loc încărcat de timp şi m-am hotărât să nu las vara să treacă până nu îl vizitez. Dăruit cu măreţia şi singurătatea unui cuib de vulturi, cu liniştea stâncilor ce îl înconjoară, cu rugăciunea monahilor, şi cu umbre ale unor mari personalităţi ale istoriei noastre, acest schit a fost supranumit “Meteora” României.
Anul 1912. Pe fondul slăbirii Imperiului Otoman, care tocmai semnase pacea cu Italia în urma înfrângerilor suferite în Tripolitania (Libia) şi în Insulele Dodecaneze (ex. Rodos), se înfiinţează Liga Balcanică. Aceasta era formată din Serbia, Muntenegru, Grecia şi Bulgaria. Era momentul propice ca Balcanii să scoată Imperiul Otoman din Europa, un imperiu poreclit “muribundul” Europei de prin secolul al XVII-lea şi care profitând de inconstanţa marilor puteri rezistase încâ două sute de ani.
Săptămâna aceasta fiind în vacanţă cu familia în Bulgaria, pe litoralul Mării Negre, la Nisipurile de Aur, am ţinut în mod special să facem o vizită şi la Balcic. Eram adolescent când am citit romanul “Pânza de păianjen” al Cellei Serghi. Atunci a fost momentul când am reţinut acest nume, Balcic. Cella Serghi descrie cu atâta pasiune şi în culori atât de frumoase acest orăşel, încât mi-am dorit să respir aerul său oriental. Anii au trecut dar “parfumul” descrierilor Cellei Serghi a lăsat o umbră de mister în imaginaţia mea, şi o dorinţă latentă ce s-a vrut împlinită.
