Cancer şi Comunism

Aseară am terminat de citit “Pavilionul canceroşilor” de Aleksandr Soljeniţîn. Ceea ce voi scrie în continuare nu se vrea o recenzie a acestei cărţi, nu am pretenţia că pot face acest lucru, ci doar impresia pe care mi-a lasat-o mie.

Am căutat în DEX definiţiile a doua cuvinte: cancer şi comunism. Conform DEX: cancer – Termen general care denumește diverse forme de tumori maligne ce se caracterizează printr-o înmulțire excesivă a țesuturilor unor organe; iar comunism – Doctrină socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private asupra mijloacelor de producție și al instaurării proprietății colective. Aparent nicio legătură între cele doua cuvinte. Şi totuşi care este asemănarea?

Cancerul şi comunismul prezintă similitudini  de netăgăduit. Un pavilion al canceroşilor e cea mai bună comparaţie cu o ţară cuprinsă de comunism. Pacienţii şi tovarăşii îşi pierd identitatea cu fiecare zi care trece, nu mai există diferenţe sociale, sunt din ce în ce mai blazaţi iar viitorul este pur şi simplu un termen abstract şi utopic. Umilinţele şi tratamentele trăite sunt greu de suportat iar adevărul are un substitut ideologic. Lupta pacientului cu boala este la fel de inegală ca a cetăţeanului (nu toţi sunt tovarăşi) cu sistemul. Armele lor sunt puţine şi ineficiente. Nu scapi de suferinţă decât prin evadare (cu şi fără ghilimele)! Orice alte încercări se încadrează la umilinţe.

Acţiunea se desfăsoară la doi ani de la moartea tătucului Stalin, când evenimente la vârful PCUS crează angoase în rândul staliniştilor. Se încearcă o liberalizare a politicii interne, se vorbeşte chiar de o amnistie a deţinuţilor politici, o mişcare cosmetizată de a face uitate epurările staliniste. Personajele noastre sunt internate într-un spital central-asiatic, în pavilionul canceroşilor. Fiecare pagină din prima parte a romanului vorbeşte despre impactul devastator pe care îl are presupusul diagnostic asupra acestora, despre frica teribilă care se cuibăreşte în oase, despre forma, dimensiunea şi poziţionarea tumorilor. Un început de roman apăsător ce te face la un moment dat să te întrebi “de ce nu laşi baltă cartea şi să te apuci de citit ceva mai vesel”.

Soljenitîn îi aduce în acelaşi salon pe Rusanov, un fost muncitor, un turnător parvenit ce a ajuns politruc, un cadru de nădejde al partidului unic; pe Kostoglotov, un fost student, arestat, ajuns deţinut politic şi apoi deportat, o tinereţe şi un viitor distruse pentru vini fabricate; pe Vadim, un tânăr cercetător ce visa la gloria ştiinţei, crescut în spiritul venerării Marelui Om de curând dispărut; Diomka, Sibgatov, Podduev, Şulubin etc., personaje cu vieţi marcate atât de cancerul din corp cât şi de cel din societatea bolşevică.

Poveştile din pavilion se împletesc tragic cu speranţe, cu dureri, cu aşteptări, cu intervenţii, cu indiferenţe, cu deznădejde, cu tratamente ce nu garantează reuşite dar generează tot felul de handicapuri, cu operaţii ce mutilează fizic şi psihic, şi cu un supliment de viaţă pentru cei mai norocoşi dintre bolnavi. Poveştile din jurul pavilionului sunt doar pretexte pentru a ne injecta câte puţin, dar în doze suficiente, filozofia de viaţă a unor oameni ce au încercat să supravieţuiască închisorilor şi deportărilor bolşevice: “Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă-o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.”, aşa îi mărturiseşte Nicolai Ivanici lui Oleg Kostoglotov. Este singurul lucru ce i-a ajutat pe aceşti oameni să reziste şi să trăiască cu boala din corp şi cu “cancerul” bolşevic.

În final, deţinătorul unui “supliment de viaţă”, Kostoglotov este lăsat să plece din spital, întorcându-se la locul deportării sale cu dorinţa de a se bucura de nedefinitul răgaz primit, şi încercând să dea un răspuns activ la întrebarea “Ce îl ţine pe om în viaţă?”

Într-o astfel de societate (comunism), solidaritatea şi compasiunea sunt doar nişte tablouri false agăţate pe pereţi. Mesajul cel mai puternic al lui Soljeniţîn tocmai aici răzbate. Nici un om nu vrea şi nu trebuie să fie singur în faţa nenorocilor şi a durerilor. Fiecare vrea să simtă că ceilalţi îi sunt alături în momentele grele. Să te simţi viu, să mai ai sentimente când viaţa ta pare că a fost aruncata la gunoi e singura forţa valabilă în univers.

Închei cu versurile lui Adrian Păunescu:

“Nimeni nu e singur pe pământ,
Cineva în grija lui îl are
Nici cei singuri – singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.”