Tresare. E a nu știu câta oară când tresare speriat. Țipătul ăsta de cucuvea îi îngheață sângele în vene. Nu a auzit niciodată așa un sunet de sinistru. Brrrrr! Dacă știa că ăla a plecat de la palat fără cucuvea… Hm! Mai bine nu se băga în toată treaba asta care devine din ce în ce mai apăsătoare. Credea că această piază rea este animalul totemic al bunicuței. Și atunci de ce cucuveaua măsii nu îl acompaniază în Primăverii? Să fie la el acolo. “Kweeeew, kweeew!” Parcă vede în întuneric niște ochi mari și galbeni. Ceva cald și plăcut i se scurge pe pulpa stângă. Și nu se poate opri din tremurat. E un tip serios și hotărât, așa a fost dintotdeauna. Se poate spune că anii trăiți la Viena l-au maturizat. Atunci a simțit în el o chemare divină, a atins cu mijlociul și s-a scufundat în era aquarius. A fost mai bine ca la Roma. Acolo se plictisise. Toată ziua jucau la ruletă. Viitorul. Și, sincer, ceilalți cam trișau. Atunci a simțit prima dată că nu se mai poate. Că este nevoie de o mică apocalipsă. Mică? Hm! Nu e prea sigur. Mică sau mare, apocalipsă să fie. Întotdeauna când pleacă la drum și-o așează pe mijloc, așa cum a auzit că fac pescarii. Doar și el este un fel de pescar. Și își dorește atât de mult să prindă în năvod toată planeta. Bine, la început se mulțumește doar cu plaiurile mioritice. Degeaba și-o așează pe mijloc, întotdeauna ea se mișcă spre stânga. Ce o fi cu stânga asta nu poate să priceapă! Și de câte ori se sperie, ceva cald se scurge pe pulpa stângă. Nu ar vrea ca pulpa dreaptă să fie invidioasă. Pe ea nu se scurge nimic. Doar mici ciupituri ale Cruestelei. Sau poate că dreapta este rezervată pentru apocalipsă. Ce ar fi! Să se numească după el. Să fie artizanul viitorului. Apocalipsa după Georgel!
Din când în când atinge cu palma dreaptă zidul. Ar fi o blasfemie să atingă cu pulpa stângă. Cât de rece este! Betonul astă miroase a cavou. Palma dreaptă e cea care va aduce apocalipsa. Peste tot. Inclusiv aici, la palat. O să înceapă cu el. Trebuie dărâmată această împărăție și ridicată alta. “Kweeeew, kweeew!” Urlă din nou cucuveaua. Iar pulpa stângă se bucură din nou. Poate că bunicuța a văzut în el pe conducător. De aceea și-a trimis pasărea să îl ajute. Atunci de ce îi este atât de frică!
Se mișcă ca o umbră pe sub zidul palatului. Așa și-a dus toată viața. Ca o umbră. S-a pregătit pentru vremurile noi care vor veni. În umbră, fără să încerce să iasă în evidență cu ceva. Ca un urs în hibernare. Știa că va veni un moment când destinul i se va împlini. Când lumea hipnotizată îl va venera. Când murmurul mulțimii va tuna numele lui peste gloate de globaliști. “Georgel, Georgel, Georgel!” Nici în patul Cruestelei nu a simțit atâta emoție, atâta descătușare. A așteptat umil, atât de umil, până când semnul destinului l-a săgetat. Știe cu precizie când. Știe și câte picături i s-au scurs pe pulpa stângă. Știe. Și atunci a înviat cu adevărat.
Cât de rece este zidul ăsta. Și cât își dorește de mult să trăiască în interiorul lui. Pipăie cu palma dreaptă, cu palma destinului, zidul rece de beton. Ochii îi strălucesc iar inima stă să îi explodeze când citește mesajul de pe zid. Nici el nu ar fi putut să scrie mai bine. “Trădătorule, pleacă!” Parcă și cucuveaua îngână ceva de genul ăsta. Nu este pentru bunicuța. El, el nu mai este de mult la palat. De vreo douăzeci de ani. S-a mutat în Primăverii. Se ascunde de maldărul de dosare care îi chinuie bătrânețea. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că orașul lui nu va fi împânzit de propriile statui. Că manualele nu îi vor imortaliza celebrele citate. “Să ne ancorăm în sinergia faptelor, fără a eluda meandrele concretului.” Cât îi place asta cu sinergia. Nu înțelege mare lucru dar îi face inima să bubuie. Cine ar fi crezut că bunicuța, cel care a pregătit terenul pentru împlinirea destinului, va tremura în spatele dosarelor. Crimele împotriva umanității îl vor conduce pe ultimul drum. Și îi vor semna moștenirea. Brrrrr! Iar cucuveaua.
A început ploaia. O ploaie rece și izbăvitoare. Exact ca atunci. Când a simțit că a înviat. Se plimba absent și inutil pe faleza Dunării. Viena era atât de mohorâtă. O iubea mult pe Cruestela. Chiar o iubea. Dar ceva îi lipsea. Se simțea părăsit și fără îndrumare. Orice ar fi făcut ea tot nu reușea să îi schimbe starea. Bine, mai erau momente scurte când totuși parcă se volatiliza. Când ea se îmbrăca în fustă și îl chema să îi mâne energiile de jos în sus. Uneori exagera și parcă îl sugruma cu pulpele ei puternice. Cu obrajii striviți fugea speriat pe faleză și aștepta un semn. Pe atunci nu știa că ploaia este semnul așteptat. Prin părul năclăit de Cruestela începuse să îi curgă informații. La început s-a speriat. Picăturile îl izbeau în cap și se spărgeau în tot felul de mesaje. Silabele se zbenguiau prin șuvițele lui și se așezau nerăbdătoare în cuvinte. Ca niște cucuie mistice se mișcau și desenau hărți pe căpățâna lui. Apoi au luat-o la vale spre colțurile ochilor. I-au spălat, i-au limpezit și i-au făcut să vadă. Da, acum putea să vadă, acum știa ce trebuie să facă. Își vedea pentru prima dată în viață calea. Destinul lui survola curgerea Dunării până la intrarea în țară. Apoi se amesteca cu vulturii pe deasupra Carpaților. Vedea granițele țării siluite de dușmani. Și ura îi făcea să îi tremure ghearele. Plonja în tunelele energetice ale Bucegilor și, de acolo, își construia armata care va elibera neamul de globaliști. Da, norocul lui. Avea nevoie de bani pentru asta. Știa. Și ploaia care i-a curs în cap cu informații, i-a șoptit pe la ureche despre legende străvechi. L-a trimis prin cotloanele subterane ale Bucegilor în căutarea comorilor dacice.
A început ploaia. O ploaie rece și măruntă. Ce izbăvire! Era ca ploaia de la Viena. Zidul palatului devenea mai prietenos. parcă îl îmbia. “Vino! Te aștept, Georgel.” Și el de când aștepta. De când o aștepta. Ploaia nu mai venise de mult. Degeaba o tot invoca. Avea nevoie de informații noi. Banii dacilor se tot topeau prin buzunarele influencerilor. Nu știa ce să mai facă. Era pierdut în lipsa ploii. Se uita peste ocean cu admirație la marele măscărici. Credea că o să vină vreun ajutor de acolo. Nimic, dar încă mai spera. Se uita spre răsărit. La Viena avusese o viziune. Se plimba în uralele poporului călare pe un urs brun. A tot bătut grădinile zoologice din țară să vadă dacă îl recunoaște pe cel din viziunea sa. Poate nu era vreunul din grădini. Poate traversa înot Marea Neagră trimis de marele cneaz. Era disperat. Încercase o perioadă, chiar abuzase de hăituit energii, de jos în sus, pe sub fustele Cruestelei. Degeaba! Sărăcuța de ea. A hăituit-o atât de mult, încât nu a mai rezistat și a început să poarte numai pantaloni. De atâta stres a început să vorbească despre menopauză.
A început ploaia. Și primele șuvoaie ale apocalipsei îi găureau craniul și îi plantau mesaje. Prin crăpăturile zidurilor palatului se deschideau porți. Porți spre izbăvirea neamului. Trezit în conștiință se uita uimit la mici marțieni care apăreau și dispăreau. Prins de mână, se aruncă în horă, o horă de întregire a propriului suflet. Era atât de fericit că ar fi vrut să o sune. Să îi spună că a început. Destinul a început să îi scrie viitorul. Al lui și al neamului. Ar fi vrut să o cheme lângă el. Să se prindă împreună în această horă. Să se îmbrățișeze cu micii marțieni. Să își pună pe ea din nou fustă și să îi aducă vampirul energetic. Ală de pe noptieră. Are nevoie de vampir ca să îl arunce în curtea palatului și să îl sugă pe Werner de toată energia, de tot mandatul.
Șuvoaiele apocalipsei i-au găurit creierul de tot. Au găurit și zidurile palatului. Acum poate să între și să îl caute pe Werner. Pe el nu îl urăște atât de mult. Aproape că îl înțelege. La Viena ar fi putut fi prieteni. Dar, acum, nu. Are o misiune de îndeplinit. O misiune sacră, divină. Lui îi înțelege suferințele. Nu se simte bine aici. Nici nu a vrut să fie aici. Poporul la convins, la obligat. Și așa s-a trezit într-o dimineață captiv la palat. La palatul prin care mai trecuse cucuveaua și delfinul. S-au declanșat în el atâtea suferințe, încât a sărit gardul și a fugit în lume. Poporul îl strigă furios dar nu îl mai găsește. A fugit cu tot cu suferințele lui. Și suferințele s-au transformat în absențele lui. Poate că este mai bine așa. Să înțeleagă și poporul că nu este simplu. Că absențele tânărului Werner fac parte din marele plan. Hm! Se simte un pic ciudat. Parcă totuși sunt cam mulți marțieni. Chiar are nevoie de toți? Or fi noua gardă de la palat?
Nu mai are răbdare să îi aștepte pe Cruestela și pe vampirul energetic. Și-a încolonat garda de marțieni și a trecut prin găurile zidului palatului, dincolo, în propriul lui destin. Mărșăluiește mistic pe alei. Are ceva din măreția neamului. Privirile lui pătrund dincolo de ziduri în căutarea lui Werner. Oare unde o fi ăsta? Doar l-a anunțat că vine. Că vine momentul când trebuie să îi paseze cheile împărăției. E atâta singurătate pe aceste alei. Are un moment de ezitare. Un singur moment, scurt și intens. Și tot pe pulpa stângă se întâmplă. De ce toată lumea își dorește acest cavou? Dar, gata, gata cu toate îndoielile. Ploaia a fost foarte precisă cu informațiile. Iar ele au pătruns atât de adânc în craniul său. În acele unghere marcate încă de la Viena. Aici, acum, în noaptea asta începe destinul lui. Și-a așezat garda de marțieni într-o spirală. Cu el la mijloc. Și baleiază fiecare colțișor din palat, fiecare cămăruță, în căutarea lui Werner.
Spirala se mișcă extrem de eficient. Ce idee bună a avut. Unde a mai văzut el o astfel de spirală? Parcă în tinerețe pe plajele din Costinești. Acel guru, acel guru. Și el este un guru. Chiar acum crește și se înmulțește în mintea și în inima poporului. Simte o putere imensă. Sunt atâtea planuri paralele în creierul lui. Simte cum poporul se trezește. Se trezește în conștiința lui. Prin găurile din cap făcute de informațiile ploii poporul îi cere. Îi cere să vină. La palat. Și el este aici. Este aici să îl scoată afară pe impostor.
“Werner? Unde ești Werner?” Se minunează de frumusețea palatului. În curând va fi al lui. Și trece din cameră în cameră. “Werner? Am o vorbă cu tine. Unde ești?” Aici va face bursa grâului. Va da păpică gratis la toată lumea. În camera asta va face bursa energiei. În colțul de nord-est va face bursa metalelor. Știe el că din colțul ăsta vântul bate mai mereu spre Primăverii. “Werner? Bă, Werner, doar ți-am spus că vin.” Cu toate aceste trei burse, cu Dunărea și cu Marea Neagră, el va stăpâni lumea. Visează la canalul Marea Caspică – Marea Neagră. Visează la un nou drum al mătăsii. Va lega poporul de China. Și el, un Marco Polo divin, va domni peste o mare națiune. “Werner?” Uneori îi mai dă cu virgulă într-o zonă cu neuroni mai răzvrătiți. Dar rezolvă el cumva. Cică… cu cine va construi el toate canalele și toate proiectele lui fabuloase? Cum cu cine? Cu el, cu ea, cu poporul lui iubit. “Werner? Pe unde naiba o fi tânărul ăsta Werner? Iar e plecat în vacanță.” Și încălzirea asta globală. O mizerie. M-am prins eu de când umblam prin clubul ăla de la Roma. Nu mai știi dacă este vară sau iarnă. Nu îmi dau seama dacă Werner este la schi sau la golf.
“Ce? Ce-i în magazia asta? Werneeeeeeeeeeer? Canalie, tu mi-ai furat jumătate din aurul dacilor!!!”
Va urma…
(orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare. tratați povestea ca un pamflet)
2 Comments
Sublim! Păcat de subiect 🤣🤣
Din păcate suntem martorii momentului. Mulțumesc, Issabela!