Recviem pentru copacii mei

Un uruit deranjant mă trezeşte brusc. Deschid ochii şi mă concentrez pe zgomot. E dimineaţă şi ţipătul de flex parcă îmi goneşte soarele din geam. Sunetul este inconfundabil. Flex! Flex! Flex! Rimează cu un sunet plin de voluptate dar nu îmi crează decât crispare. Îmi aduc aminte instantaneu de “vorbele” pseudovărului meu din blogosferă. Andrei spunea că cel mai dur vestitor al primăverii este flexul. Mă întreb cine o fi început deja lucrările în apartament. Şi totuşi sunetul avea o notă mai gravă.

Mă ridic din pat şi mă duc la fereastră. Acum îmi este clar. Sunt martorul unui recviem. Primăria dă un concert în faţa blocului meu. Doi-trei artişti, cu o virtuozitate demnă de cele mai mari “orchestre”, mânuiau într-o sincronizare “înduioşătoare” producând un Recviem pentru copacii din grădina blocului. Ăştia au înnnebunit! Iar ne taie copacii.

Când m-am mutat în bloc, acum zece ani, aveam în faţa geamurilor trei plopi mari şi mândri. Erau înalţi cât blocul, cât cele patru etaje, ajungând până la geamurile mele de la ultimul etaj. Deschideam geamurile şi verdele ne inunda ochii. Întindeam degetele şi salutam frunzele ce îmi băteau în geam. Ciripitul păsărelelor ne înveselea dimineţile. Soarele se odihnea în frunzişul lor iar serile ne şopteau frânturi evadate din adierea vântului. Ne-am înfrăţit cu ei şi ne-am dus zilele împreună indiferent de anotimp. Până într-o zi când un Cărător de Mapă de la Departamentul Defrişări al Primărie a venit însoţit de un sobor de “flexişti” şi ne-a ciopârţit frumoşii noştri copaci. Ne-au lăsat fără frunze, fără ciripit de păsărele, fără umbre, fără şoaptele vântului.

Au trecut anii şi frumoşii mei plopi s-au înălţat din nou. Crenguţele şi frunzele lor au reuşit să ne zâmbească iarăşi în geam. Ne-am bucurat câteva anotimpuri de revenirea lor şi de armonia ce se reinstalase între geamurile noastre şi frunzişurile lor. Ca la un tribut sângeros, Primăria s-a întors şi ne-a distrus pentru a doua oară armonia din ferestre. Sufletele noastre au plâns pentru crenguţele şi pentru frunzele sacrificate. Iar natura ne-a simţit, ne-a atins sufletele şi s-a revoltat. Ea, natura, s-a împotrivit încă o dată, lăstari noi au crescut pe trunchiul plopilor, au crescut odată cu Măriuca şi la rândul lor au căutat atingerea ferestrelor noastre.

De data aceasta răul este total, a muşcat, a tăiat la o palmă de pământ şi plopii mei nu mai sunt în picioare. Plopii mei au fost sacrificaţi şi tăiaţi în mici bucăţele. “Virtuozii” flexului au revenit, au tranşat, nu au mai avut milă de ei, au distrus fără să pună nimic în loc.

Oare ce frunze îmi vor mai chema spre fereastră parfumul teilor sălbatici din jur? Oare ce frunze îmi vor mai aduce în fereastră şoaptele vântului în nopţile frumoase de vară?

 

Foto

 

Poveşti din cartierul meu:

 

• Vandalizată de comunitari

• Un bobocel emoţionat la Hamburg

• Pe două roţi

 

---