Poveste fără rimă

Gândurile mi se învălmășesc spre tâmpla stângă. Fruntea se înclină ușor spre inerția brațului ce își trimite degetele răsfirate să scuture șuvițele de aerul rarefiat de singurătatea gesturilor. Respirația adulmecă. Adulmecă adânc. Iar gura uscată se deschide sub greutatea cuvintelor născute cândva și alungate înapoi. Au plutit ghemuite în mii de întrebări. Și de înțelesuri. Între noi. Până când obosite mi s-au prăbușit, cu tot cu gesturi, și mi-au încleștat buzele. Mi le-au condamnat din nou la un murmur vinovat. Și, în timp ce bătăile inimii și-au exilat povestea pe o sistolă fără rimă, frânturile nestrivite s-au așezat într-o dureroasă tăcere.

 

Vântul șuieră a amintiri în degringoladă. Mă legăn ca o șoaptă căzută de pe buze. Cu palmele coșuleț încercând să o recupereze din fuga ei inutilă. Mi-au rămas atât de puține! S-au exorcizat între ele impulsiv, cu o furie ce mi-au rănit rânduri întregi de amăgitoare clipe. Mă legăn ca un mecanism uitat într-un colț, numărând secunde goale. Câteva silabe recuperate de pe falange, câteva silabe se tânguie în pale de vânt. Cine să le mai asculte povestea? Când aerul se hrănește cu ele și dincolo de văzduh nu mai ajung nici măcar rimele.

Uneori îmi este teamă… Îmi trăiesc sistolele indiferent și confuz. Mă mut de pe o pagină pe alta fără să mai observ rândurile frânte. Calc în gol printre ele, și chiar dacă mă mai agăț vremelnic de câte o virgulă, cu buzele crăpate și strivite de câte un cuvânt rămas pe drum, mă scutur de clipele pierdute și merg mai departe prin golurile din mine… Doar că uneori mă mai trezesc într-o poveste fără rime. Și teama mă copleșește.

Nu știu cum reușesc și ce absențe din mine mă trezesc în acest legănat. E o poveste din care au rămas doar câteva cuvinte. Încerc să mă sprijin în ele, dar se ciobesc și mai mult la atingerea mea și se îndepărtează cu fiecare gând interzis. Sunt ultimele bucăți din suflet care au ajuns la marginea poveștii. Și îmi este teamă că vor intra într-un univers gol și pustiit de tăcere.

M-aș smulge din legănat și aș pleca în căutarea propriilor mele cuvinte. Dar timpul îmi fură clipele nenăscute și mă aruncă înapoi în pagini șterse. Se joacă cu mine rătăcindu-mă prin gesturi de altă dată. Nici nu apuc să murmur chemări, nu apuc să îmi caut în rime uitarea, căci golurile mă prind de tălpi și cad confuz și indiferent între povești.

Pășesc desculț la început de pagină. Și trec peste fraze indiferent și confuz. Silabe se întind să mă agațe de glezne. Să mă țină captiv la margine de rând. Mă scutur și merg mai departe. Îmi caut în suflet uitate povești. Și rime de care nu mai am parte. Și gesturi de la care nu mai vin vești.

Uneori îmi este teamă. Îmi este teamă că mă trezesc într-o poveste fără rime. Și nu știu ce este mai rău: să trăiesc pe o sistolă indiferent și confuz sau să mă trezesc neîntreg într-o poveste fără rime?

Sursa Foto: Pixabay

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

• Povești

• Alergător

• Munte

• America

• Șoapte