„Atenție se închid ușile, urmează stația…”, cu o ușoară oboseală în gesturi mă uit la ceas. Minutele aleargă înspre ora 19.00. Mă îndrept spre casă, după o nouă zi de muncă. A mai trecut încă o zi prin mine, printr-un mine ce încearcă să devină din ce în ce mai imun la zgomotul din jur, un mine ce detestă vânzoleala străzii, un mine cu gust de surdă echilibristică printre gânduri. La prima cobor, deși rămân în mine și îmi duc pașii indiferenți printre ceilalți trecători. Sunt minute când schimb trotuare, când gesturi absente smulg câte o bucățică de frunză ieșită în cale, apoi o mototolesc între degete și o aruncă în grădină ca pe un vis interzis.
Stăteam aplecat peste coala de hârtie cu privirile fixate pe un colţ de cuvânt. Lumina se rostogolea blândă în fuioare şi se amesteca cu gândurile mele printre rânduri neterminate. Citeam fraza de la început şi după câteva momente gestul se frângea undeva la mijloc, la mijlocul foii, ca şi cum în acel moment ceva se frângea în mine, într-un mijloc de suflet, iar pe margine se războiau între ele consoane. Priveam neputincios spre rândurile neterminate, spre vocale dispărute pe un val aruncat în afara sufletului, în timp ce tristele mele consoane se înecau într-un râu de cerneală.
Mă plimb abătut şi îngândurat pe alei iernatice, pe alei din sufletul meu. În alunecarea mea absentă ating cu umărul câte o amintire recentă şi de pe frunzele ei se scutură dureros clipe sufocate de atâta alb, un alb lipsit de substanţă, un alb nemilos. Sunt ţurţuri peste tot şi mă lovesc de ei cu fiecare mişcare, cu fiecare pas ce calcă pe urmele celor de odinioară. O zgârietură îmi brăzdează obrazul înfrigurat şi nu ştiu dacă m-am izbit de un ţurţur, sau dacă e degetul meu arătător. Sub tălpi îmi scârţâie gândurile părăsite şi mici explozii de revoltă mi se agaţă de picioare şi cer îndurare. Îmi simt trupul vibrând de revolte. Mă simt ca un câmp de luptă brăzdat de tranşee, un câmp sfârtecat de lupte fratricide. Sunt prizonier într-un conflict nechemat, nedorit şi orele izbucnirii conflagraţiei se apropie implacabile, o simt în zvâcnirile de sub propria-mi piele, o simt în incendiul din spatele retinei.
Străzile oraşului se topesc în aburul omniprezent. Senzaţii nedefinite se desenează blasfemic în noroiul cărat de pelerini parcă absenţi în drumul lor spre nicaieri. Fărâme de gânduri, scurse sub paşii pierduţi prin noaptea căutărilor de izbăvire, se dezlipesc în urmele ce reflectă umeri încovoiaţi. Pe greabăn a rămas şiroind doar un rest de gând refuzat, ce se va pierde în căldura corpului. Cele amestecate în stradă se ridica fuioare şi nu e nimic bucolic în freamătul lor aburind. Siluetele alunecă ireal în noapte ca un cârd de dureri scăpat de sub control.
Parfumul tău. Îl simt iar, şi o respiraţie caldă ce îmi suflă în ceafă. O mână gingaşă se mişcă prin părul meu. Buze tremurate îşi lasă emoţia pe gâtul meu. Inima prinde viaţă din nou şi toate pulsează a neîncredere. Privirea mea se ridică sacadat către aceste gesturi pierdute. În faţa mea doar tu. Tu şi cu masca ta. Ochii îţi râd drăgăstos, iar buzele tale îmi murmură promisiuni, la fel ca altă dată. “Michelle?”
