SemiMaratonul Royal

Povestea a început în toamna anului 2002. Pe la începutul lunii septembrie am decis să mă “înscriu” la Royal. Startul era stabilit pentru data de 01 octombrie. Nu știu dacă aveam prea multe așteptări de la această cursă. Nu știu dacă eram pregătit în vreun fel pentru ceea ce mă aștepta. Doar îmi aduc aminte că a fost o decizie impulsivă. Ca multe altele care pot fi luate.

Ar fi putut să fie o cursă de viteză care să se închidă după doar câteva ture. Atât cât poți număra la o mână. Ar fi putut să fie o cursă de semifond, un an și jumătate sau poate trei. Șansele erau extrem de mici să fac o cursă de fond, să numărăm împreună cinci sau zece ani. Și totuși pașii s-au așezat pentru o cursă lungă, respirația s-a reglat pentru un efort constant și prelungit, brațele au brăzdat aerul stabilind ritmul. Și anii au început să se înșire, amestecați cu momente de sufocare, striviți printre dorințe de abandon, euforici în gesturile de încurajare. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21. Un SemiMaraton! E neverosimil! Dar este Semimaratonul meu la Royal, și pentru Royal.

“Unde te vezi peste cinci ani?”, întrebare clasică în anii de tranziție de la statutul de “proletar” la cel de “manager” în sistemul privat. Indiferent de nivelul accesat aveai în buzunar cartea de vizită pe care trona cuvântul “manager”. Și o ofereai cu multă mândrie, nu departe de aerul cu care își etalau badge-urile la gât prin metrou primele generații de corporatiști. O firească evoluție, de la copiii trecuți singuri prin copilărie cu cheia de gât, la ambițioșii adulți cu badge-urile de corporatiști la gât.

“Unde te vezi peste cinci ani?”, detestabilă întrebare. Pentru mine. Nu mi-a plăcut niciodată. Nu mă simțeam confortabil. O percepeam ca pe o încercare brutală de a-mi survola sufletul și de a-mi agresa intimitatea. Cu siguranță are legătură cu dificultățile de a comunica pe care le-am resimțit încă din copilărie. Îmi este mult mai simplu, în singurătatea mea, să îmi aștern gândurile în fraze pe “coala de hârtie”, decât să vorbesc, să mă prezint, să conving. Nici nu mi-am dorit să conving, dincolo de adâncimile mele sufletești. Probabil un păcat capital!

“Unde te vezi peste cinci ani?”, o întrebare pe care am evitat-o cât mai mult. Poate de aceea am fost la puține interviuri. Poate de aceea mi se părea o corvoadă să îmi pregătesc un CV. Sau poate că nu aveam nimic interesant de transmis și, în acest caz, ce rost avea să irosesc și timpul meu, și timpul lor.

“Unde te vezi peste cinci ani?”… Un fost coleg dintr-o altă companie, o companie care a fost falimentată de către ai săi acționari, îmi spunea cu ceva ani în urmă: “Mai mult de un an nu mai stau la nicio companie. În acel an iau tot ce se poate lua apoi am plecat.”

După un an, după cinci ani, după zece ani, după douăzeci de ani, după un semimaraton de ani, mă întreb ce aș fi putut să iau. Nu știu să răspund la o astfel de întrebare. Cum nici la întrebarea ce am putut eu oferi nu cred că știu ce să răspund. Poate că la ultima întrebare mi-ar putea răspunde dragii mei colegi. Cred că un strop de suflet tot am rupt din mine și le-am oferit. Și dacă sunt tot aici după un semimaraton de ani, probabil că ei sunt explicația, colegii mei, de la care și eu am rupt bucăți de suflet.

P.S. “Unde te vezi peste cinci ani?”… “La pensie!”, parcă îl aud pe hâtrul de la biroul din față. Unde mă văd peste cinci ani? Habar nu am! Nu știu unde voi fi peste cinci ani dar știu ce voi face peste cinci ani. Voi scrie, voi alerga, voi urca pe munte. Și, nu era să uit căci nu am cum să uit, mă voi bucura de toate momentele petrecute împreună cu familia mea. Mai ales că am atât de mult de recuperat!!!

 

Sursa Foto Pixabay.

 

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

• • Povești

  • Alergător

  • Munte