Duminica în care Planeta aleargă

3 Mai 2015. Este ziua în care Planeta vibrează. Este ziua în care Planeta aleargă. Dacă te-ai opri câteva minute şi ai asculta cu atenţie, cu siguranţă ai auzi murmurul Planetei, un murmur intrat în rezonanţă cu peste 68.000 de suflete. O respiraţie uriaşă ce captează aerul şuierat din 68.751 de piepturi. Tot atâtea inimi bătând sincron de prin toate zonele Planetei şi aruncând în văzduh energii capabile să readucă la viaţă un pustiu ca Sahara. Armate de picioare mărşăluiesc neobosite în acelaşi moment, în acelaşi ritm, indiferent de longitudine sau de latitudine, indiferent dacă e zi sau dacă e noapte. Braţe hotărâte bat aerul ca nişte pistoane ducând înainte trupuri însemnate de fiecare kilometru consumat. Milioane, milioane de kilometri sunt înghiţiţi sub paşii alergătorilor, pentru a fi apoi topiţi şi amestecaţi cu gânduri şi bătăi de inimă într-un mojar al speranţei, mojar din care să se nască un balsam pentru rănile Planetei, un balsam pentru rănile din noi. Până de curând istoria s-a scris cu zeci de mii de soldaţi ce cucereau teritorii în numele unui “bine” obscur. Azi Planeta rezonează cu alţi zeci de mii de “soldaţi”. Sunt altfel de soldaţi, sunt soldaţi ce se luptă cu kilometri, soldaţi transformaţi în alergători porniţi să cucerească inimi şi hotărâţi să ajute la vindecarea Planetei. Sunt mândru că fac parte din rândurile acestei “armate” a Speranţei!

A trecut un an de la prima ediţie a acestui eveniment planetar. Aşteptăm cu emoţie startul cursei. Minutele se scurg foarte greu. Ne-am făcut deja încălzirea în ritmul muzicii şi al instructorilor de la World Class. O încălzire lungă şi consistentă pentru mine care nu sunt un obişnuit al sălilor. De obicei încălzirea mea se produce pe primii kilometri de alergare. Îmi simt deja muşchii de la picioare încordaţi, gata să explodeze, îi simt cum radiază căldură. Am avut aproape aceeaşi stare şi cu două săptămâni în urmă înaintea cursei de la RunFest Cernica. Acum sentimentul e mai pregnant, ca şi cum mă simt deja obosit.

Cu doar trei săptămâni în urmă mă simţeam într-o stare fizică foarte bună raportată la nivelul de pregătire. Alergasem norma de 16km într-un timp bun, oprisem cronometrul la 1h24min, cu 44min pe primii 8km şi cu 40min pe ultimii 8km. A urmat o săptămână normală de pregătire iar în week-end startul la RunFest Cernica. Era prima experienţă de alergare prin pădure, o experienţă care a avut parte de mult noroi, de adevărate pasaje de echilibristică şi, spre ghinionul meu, de o mică accidentare la degetele piciorului drept. Am continuat cu două săptămâni de pregătire normală, încercând să respect timpii din barem, neţinând cont de durerea de la picior.

A venit şi ziua startului la Wings, durerea de la picior s-a mai estompat dar nu a dispărut de tot, era acolo prezentă prin stimulii pe care îi transmitea, prin modul cum piciorul drept călca parcă evitând degetele, prin modul cum talpa se răsucea uşor spre exterior încercând să păcălească durerea dar forţând inevitabil glezna şi genunchiul. Eram la start în aceeaşi formulă ca şi acum un an la Wings, ca şi acum şase luni la SemiMaratonul Bucureşti, ca şi acum două săptămâni la Cernica. Împreună cu Nadia aşteptam nerăbdători startul. De data aceasta eram pe aceeaşi line de start însoţiţi de Corina şi de o prietenă a ei. În noi şi în jurul nostru o atmosferă de sărbătoare. Fiecare chip era înfrumuseţat de zâmbet, ochii străluceau, picioarele se mişcau într-una în aşteptarea startului. Telefoanele furau imaginile nerăbdării iar selfi-ul se juca pe buzele tuturor. Aş fi vrut să alerg azi 21km, un semimaraton, dar simţeam că fizic îmi va fi foarte greu, în plus, durerea îmi sabotase zilnic voinţa. Nu mai conta, eram hotărât să alerg fără să ţin cont de ceea ce simt, să alerg până când Maşina Oficială mă va scoate din concurs, chiar dacă kilometrii parcurşi vor fi mai puţini decât mi-am propus.

Start! Ca un dragon imens, coloana de alergători s-a pus în mişcare. Am plecat cot la cot cu Nadia, alergând împreună câteva sute de metri. Părea un start normal, la o viteză de încălzire. La finalul cursei Corina îmi spunea că, eu şi Nadia porniserăm foarte tare. Niciun moment nu am simţit aşa ceva, dar după primul kilometru parcurs, la o privire aruncată cronometrului am constatat un timp foarte bun. După câteva sute de metri Nadia se desprinde uşor, uşor. Ştiam că este într-o formă foarte bună şi nu am încercat să forţez ţinând ritmul cu ea. Nu avea niciun rost, şi aşa nu eram în forma pe care mi-aş fi dorit-o.

Primul kilometru parcurs în 5’05”, am trecut de borna km2 după 10min, km3 după 16min şi ritmul a curs încurajator. Primul punct de hidratare la km5, am băut un pic de apă şi am luat o bucăţică de glucoză, trecuseră 26min de la start. Km8 l-am depăşit după 44min iar de aici încolo picioarele au devenit din ce în ce mai grele, oboseala m-a învăluit, lipsindu-mi prospeţimea de care aveam nevoie pentru urmatoarea etapă a cursei. O ultimă zvâcnire pe la km11 după care văpaia s-a stins rămânând doar voinţa de a nu mă opri, de a merge înainte până la eliminare. Maşina Oficială m-a ajuns după 1h35min. Alergasem doar 16.43km, mai mult decât anul trecut dar mai puţin decât mi-aş fi dorit. De la geamul din dreapta al maşinii Mihaela Rădulescu mă felicita pentru performanţă.

După terminarea cursei am parcurs drumul până la km17, la marginea zonei verzi a Belciugatelor, unde ne aşteptau autocarele. Drumul cu autocarul spre Bucureşti mi s-a părut la fel de lung ca şi anul trecut. Am primit din partea organizatorilor o medalie pentru participare apoi am făcut poza oficială. Au urmat momentele de hidratare, apă multă, Red Bull, apoi banane, covrigei, napolitane.

După ieşirea din cursă, zeci de alergători au rămas în cortul oficial urmărind pe un ecran uriaş evoluţia LIVE a celor rămaşi în competiţie. Fiecare moment semnificativ din cursă era urmărit cu emoţie şi însoţit cu aplauze, cu încurajări. Dincolo de orele şi minutele petrecute în cursă, momentele de dinaintea startului şi momentele de final au fost încărcate de multă emoţie, de o solidaritate pe care cu greu o întâlneşti în altă parte. Fiecare din noi s-a simţit parte a acestui fenomen extraordinar, bucăţică de energie, bucăţică de culoare, gânduri calde şi multe bătăi de inimă… inimă cu inimă adunate pentru a aduce mai multă speranţă în jur!

Wings For LIFE World Run este un fenomen care m-a cucerit definitiv. Un fenomen la care voi participa în fiecare an, în acea duminică din luna Mai, în Duminica în care Planeta aleargă!

Sursa foto pentru harta traseului.

 

Articole asemănătoare:

 

• SemiMaratonul Meu!

• Şapte zile până la SemiMaraton

• Adrenalină şi Muze

• Planeta în “Cursa Îngerilor” – Primul meu maraton

• Primii kilometri ai maratonului

• În miezul lucrurilor

 

---