Doi ani de Libertate

La început a fost albastrul…

…o picătură de albastru căzută din cer şi prelinsă pe o frunză de cireş ce tremura a şoapte în geamul meu. De pe frunză a picurat a rană în căuşul palmei mele şi într-un gest de uimire mi-a poposit pe tâmplă gând nenăscut. S-a amestecat apoi cu imagini de vise într-un dans duios pe retină, desenând în paşi emoţii după emoţii. După fiecare dans îmi plonja în adâncurile mele şi îmi stropea pereţii sufletului, creionând cuvinte ce îşi căutau înţelesul, cuvinte ce îşi căutau locul în fraze nescrise.

La început a fost “caietul cu coperţi albastre“, o agendă primită de la un prieten şi coleg de şcoală. O agendă ce s-a transformat într-un jurnal, în propriul meu jurnal, în singurul meu confident, în “Caietul cu poezii”. În el s-au aşternut gândurile mele, emoţiile, trăirile, bucurii şi dezamăgiri. În el s-au înfiripat primele “mâzgălituri” ce s-au vrut versuri, gânduri “încrucişate”, rime îmbrăţişate. În el am scris cu bucăţi din mine, în el mi-am găsit refugiu şi adăpost.

Într-o zi am închis caietul, l-am ascuns într-un colţişor şi am plecat. M-am abandonat, mi-am părăsit albastrul, cuvintele, rimele… şi am coborât în stradă, devenind un renegat, un exilat, o mască ce îşi ducea existenţa departe de suflet.

După douăzeci de ani o bucăţică desprinsă din mine a dat deşteptarea. Un pui de om, o fetiţă de câţiva anişori, Karla, propria fiică, ea este cea care a făcut să vibreze ceva adormit în mine, ea este cea care mi-a redeşteptat colţişorul abandonat cu atâţia ani în urmă. Am descoperit în ea un copil cu o sensibilitate aparte, cu o imaginaţie bogată şi cu un talent deosebit. Odată ce a stăpânit scrisul şi cuvintele, a început să se joace cu acestea şi să-şi aşeze pe hârtie gânduri care m-au înfiorat, fraze care mă teleportau în trecut spre emoţii adormite, spre cel ce fusesem cândva. Puiul meu a evoluat frumos şi m-a uimit în continuare cu uşurinţa cu care se “juca” în preajma metaforelor, cu gingăşia cu care “atingea” simboluri desprinse din profunzimi, din adâncimi dincolo de vârsta ei.

Şi astfel s-a născut acum doi ani “Blog-ul lui Adrian”. S-a născut ca o poartă spre sufletul meu şi ca o unealtă al cărui scop era încurajarea Kărluţei să scrie. Nu mi-am închipuit că voi mai scrie ceva, doar mi-am făcut curaj să îmi postez aici, în paginile blogului, câteva poezii scrise cu mulţi ani în urmă. Mă gândeam ce vor spune cititorii mei despre acele poezii înflăcărate, poezii cu parfum de adolescent, poezii postate de un adult cu ceva ani în acte, chiar dacă în suflet sunt mult mai puţini. Cu inima strânsă am postat prima poezie, fie ce-o fi! Apoi au urmat şi celelalte, una câte una. Am prins curaj şi am început să scriu. Bine, rău, mi-am deschis sufletul şi am postat aici emoţii, sentimente, gânduri, amintiri.

Karla a continuat să scrie, cu prezenţe doar pasagere în paginile blogului. Cu greu am scos texte de la ea. Deşi la început părea că blogul e un motiv de tensiune între noi, cu timpul relaţia noastră s-a schimbat mult în bine. Blogul are rolul lui în ecuaţia noastră, pentru că blogul m-a schimbat, m-a schimbat profund.

Şi eu am continuat să scriu. Am scris atunci când am simţit că vreau să transmit ceva. Am tăcut atunci când nu îmi regăseam cuvintele. Au trecut doi ani, s-au împlinit doi ani de când am început să mă redescopăr puţin câte puţin, emoţie cu emoţie, cuvânt cu cuvânt. Doi ani de când sufletul meu pluteşte liber într-o lume atât de dragă, doi ani de libertate.

Sunt Adrian Manea! Sunt Blog-ul lui Adrian! Sunt un suflet liber!

La mulţi ani, Blog-ul lui Adrian!

P.S. Prieteni dragi, vă aştept la tort. Bătaie cu frişcăăăăăăăăăăăăăă!

Sursa Foto

 

Articole asemănătoare (despre micuţul meu):

• Prima aniversare a bastardului

• Micuţul şi Provocarea

• Uau! Am câştigat… Uaau! primul meu… Uaaau! premiu… Uau!

• Obiceiuri de nou născut