Crucea

Avea drumul ei bine cunoscut. Fusese stabilit cu mult timp înainte şi nu avea de gând să se abată de la ceea ce îi fusese dat. Îşi luase bucata de lemn în spinare, îşi protejase ochii cu povara demnităţii, îşi zăvorâse un colţişor din suflet, un colţişor unde îşi promisese să nu mai intre niciodată şi o pornise pe drumul fără sfârşit. Parcurgea acest drum cu hotărârea şi resemnarea unui osândit ce îşi acceptase soarta. Nu o mişcau din drumul ei nicio şoaptă a naturii, nicio adiere de vânt, nici măcar fulgerele furtunilor sufleteşti.

Nu se ferea de oameni dar nici nu zăbovea prea mult prin preajma lor. Era gata oricând să dea o mână de ajutor, un zâmbet de încurajare, apoi îşi vedea mai departe de drumul ei. Nu avea timp să stea prea mult pe loc, drumul o chema şi îi aştepta paşii hotărâţi. De multe ori în drumul ei trecea pe lângă grădini pline cu flori, ori pe lângă câmpuri inundate de culori. Arunca priviri înduioşate, priviri ce parcă ar fi vrut să recunoască că şi-ar fi dorit şi altă viaţă, priviri ce ar fi vrut să evadeze din acel drum nesfârşit. Arunca priviri, doar arunca priviri şi mergea mai departe.

O adiere de vânt îi picură în simţuri un strop de emoţie. Ca hipnotizată întoarse capul spre soare şi câmpul de flori vibră sub privirea ei. Un alt câmp de flori strălucea sub lumina razelor solare. Un câmp ce părea ca toate celelalte şi totuşi… Era ceva acolo, o emoţie, un solfegiu de vibraţii care ajungea până la ea, îi răspundea în suflet. Picioarele i s-au oprit în colbul drumului fără sfârşit. Inima a început să îi bată din ce în ce mai tare. Genunchii au început să tremure iar privirea căuta uimită spre jocul razelor ce mângâiau petalele de flori. Într-un gest duios a întins mâinile către marginea câmpului şi sute de flori i-au răspuns, sute de flori şi-au întins corolele către ea.

Cu gesturi timide a părăsit drumul şi s-a aventurat printre flori. Jocul razelor aruncate de soare reflecta chemări voluptuoase printre petalele de flori. Fiecare pas făcut pe pământul plin de sevă, plin de dorinţă, fiecare pas o cufunda într-un dans de atingeri, de dezmierdări. Tulpini se aplecau şi o atingeau cu gesturi ce trezeau în ea emoţii nebănuite. Fiecare atingere smulgea un tremurat, un gest de reţinere, o respiraţie scurtă, un suspin şi un pas făcut înapoi. Apoi zâmbetul florilor în lumina soarelui o atrăgea spre propriul abandon, un abandon plin de senzaţii.

Petale de trandafir i-au acoperit mâinile cu săruturi, apoi s-au întins spre obrajii ei atingându-i, dezmierdându-i, şoptindu-i tandru la ureche. Copleşită de atâta emoţie a lăsat să îi cadă de pe umeri bucata de lemn pe care o tot căra. S-a lăsat purtată printre petale dansând şi simţindu-şi bucăţi de suflet vibrând sincron cu jocul de lumini al soarelui. Soarele îşi proiecta propria imagine în câmpul de flori, o imagine plină de gesturi, o imagine ce încetişor o învăluia.

“Ai venit! Sunt… trăiesc… o emoţie mare! Zâmbesc interior şi… valsez! Aş fi vrut să pot valsa deplin, iar acum că eşti aici… e adevărat?”… au sunat vorbele ei şi s-a lăsat învăluită într-un vals trandafiriu purtată de lumina soarelui prin câmpul cu flori. Prinsă în lumina soarelui a valsat tot câmpul de flori, de la un capăt la altul…

va urma…

Foto

Poveşti pentru suflete căzute în agonie:

 

• Alei strivite

• Saltul

• Cvnt ntrmnt

• Golful Sufletului

• Război civil… în sufletul meu!