139 de ore până la startul Semimaratonului copiilor de la ATCA

Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. E Semimaratonul lor, al celor 139 de copii de la ATCA, 139 de copii diagnosticați cu autism. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru ei? Cum se măsoară timpul? Cine știe? Poate cineva să pătrundă în această stare a lor, să vadă unde se produce ruptura cu realitatea? Ne poate ajuta cineva? Ne uităm în jur și căutăm un ciot de speranță. Orice, orice care poate face ca lucrurile să se întoarcă, orice care poate face ca acești copii să fie redați înapoi părinților lor. O rază de soare, un gest, o îmbrățișare, o lacrimă scursă. Suntem atât de neajutorați! Poate de acolo, din lumea acea a lor, poate că ei strigă după ajutor. Ne privesc absenți, dar sufletul lor strigă, cheamă îmbrățișarea mamei pe care cu siguranță nu au uitat-o. Mai sunt 139 de ore pentru noi. Dar pentru părinții lor? Pentru părinții lor cum se scurge acest timp atât de nemilos?

Suntem în turn. Așa îi spune Beatrice. Clădirea în care zilnic destinul este sfidat. E locul în care se luptă până la ultima picătură de energie. E spațiul în care gestul este cântărit cu măsura durerii. Sunt încăperi care cuprind în ele întregul univers. În care un zâmbet are parfumul unui câmp de flori, în care un pas pare o bătaie de aripi a unui fluture rătăcit, în care un sunet are aroma unei adieri de mai, în care o îmbrățișare are străfulgerări din minunea nașterii. Suntem în turnul în care părinți și copii construiesc ferestre comune către propriile suflete. Suntem într-un Turn al Speranței.

Cobor pe aleile mele, pe aleile IOR-ului. E seară, peste parc se lasă întunericul. Am crescut distanțele, am adunat secundele strângând energii peste energii, cu gândul la 139 de copii. Am crescut la 8, apoi la 12. În seara asta voi alerga 16 kilometri. Nu am mai alergat această distanță de la Maratonul din octombrie trecut. Sunt curios cum îmi va reacționa corpul. Sunt pe alee, sub pod, lângă piciorul vestic. Dau drumul la cronometru și țâșnesc în sensul opus acelor de ceasornic. E sensul meu, e lupta mea cu timpul. Încerc să refac mecanismul de anul trecut. Mă concentrez pe brațe, pe frecvența lor, ele îmi dau ritmul picioarelor. Apoi respirația se sincronizează cu acest binom. Inima a scăpat de apăsarea din trecut, de teama de a nu își atinge orizontul. Acum bate liberă și se bucură de tovărășia secundelor.

17 minute și am consumat primul tur de parc. E un ritm bun. Mecanismul se încălzește. Își regăsește repere, timpi, stări. Picioarele duc ritmul fără să crâcnească. Ca în trecut, îmi recunosc timpii după bătaia brațelor. Alerg liniștit. Concentrat dar liniștit, și cu gândurile limpezi. Îmi amintesc de seri când ieșeam agitat în parc și îmi târam furios demonii hrăniți peste zi, îi târam kilometri întregi până reușeam să îi dizolv sub cadența pașilor. Acum, nimic din toate aceste furii nu mă bântuie. Sunt doar eu, transparent și deschis.

Coborâm scările turnului spre încăperi unde speranța s-a amestecat cu aerul, și alimentează jocul personajelor. Se regăsește în bătăi de palmă, în încurajări, în voci calde, în cântecele vesele ce caută forma unor chei care să deschidă sufletele. Intrăm în prima încăpere. “Ea este Bianca și are 3 ani.” Mă așez stingher pe un scăunel și îmi fixez privirea pe ea. E ca un titirez. Se mișcă încontinuu fără să ne privească. Pare că nu ne-a observat. Suntem invizibili pentru ea. Culege litere dintr-un colț al camerei, apoi face câțiva pași și le așază în figura complementară. “Uuuuu!”, îi spune o voce caldă. “Spune, Uuuuu!”, repetă vocea. Și Bianca își lungește buzele pronunțând litera magică. Un U prelung și ușor gutural iese din gurița ei. “Brrravo, Bianca!”, explodează vocea caldă.

Sunt deja pe pilot automat. Ies doar la câteva minute pentru a-mi verifica frecvența brațelor apoi revin în mine, în gânduri, în gândurile ce îmi sunt pline cu acești copii. Am închis și a doua tură de parc. 34 de minute. Mă simt plin de forță, de energie. Gândurile către cei 139 de copii îmi alimentează întregul mecanism. Niciun gest, nimic, nimic nu trădează inconstanța din ultimele luni. Memoria gesturilor, a mușchilor, numărătoarea secundelor, toate sunt profund și pentru totdeauna impregnate în mine.

Mă opresc pentru hidratare. Iau câteva guri mici de apă și privesc cronometrul. 52 de minute pentru aproape 10 kilometri. Mă pun din nou în mișcare și gândurile mi se întorc la turn, la copiii de la ATCA. “Mergem să o vedem pe Măriuca.”, îmi spune Beatrice. O cheamă ca pe Măriuca mea. Un fior îmi lipește transpirația pe șira spinării. Îmi aduc aminte de clipele grele prin care am trecut la începutul acestui an. De nopțile când priveam cerul pe fereastra spitalului și ascultam respirația puiului ghemuit în mine.

Intrăm în cameră. Măriuca are 7 ani. Ea este diagnosticată cu una dintre formele grave ale autismului, Sindromul Rett. Pe lângă manifestările clasice, la Rett copiii își pierd în timp abilitățile funcțiilor motorii. Măriuca e slăbuță, tunsă scurt și are ochii mari și frumoși. Mă așez pe scăunel din nou și privesc la “joaca” tandemului Măriuca-terapeut. Mă observă, mă privește. Sunt o prezență nouă pentru ea. “Arată bine Măriuca. E mai veselă.”, spune Beatrice. Măriuca a fost plecată câteva zile la mare cu părinții ei. Terapeutul o aduce lângă mine. Îi întind mâna și o apuc discret de degețele, cât pot eu de gingaș. “Eu sunt Adrian, Măriuca. Mă bucur să te cunosc.” Degețelele ei sunt ușor îndoite, și-au pierdut din mobilitate. O mângâi, o mângâi și o privesc în ochi. Are capul aplecat în față și mă privește pe sub sprâncene. E o privire liniștită, de copil, nimic din gravitatea bolii ei. Are ochii atât de frumoși! Aș vrea să o îmbrățișez dar îmi este teamă să nu o sperii. Terapeutul o ia de mânuțe și o duce în mijlocul camerei. Pașii ei sunt sacadați și nesiguri. O rigiditate legănată a gesturilor, parcă ar fi zborul unui fluturaș ce și-a pierdut coloritul aripilor. Se dă drumul la muzică. “Hai să dansăm, Măriuca!” Un zâmbet firav, abia schițat, ne anunță că îi place această joacă. Stau lipit de scaun și privesc minute bune către ea cu sufletul chircit de moment. Din când în când privesc chipul mamei ei. Mă uimește limpezimea privirii ei. Câtă forță și hotărâre îți trebuie ca să te lupți în fiecare zi cu această boală?

Ne pregătim să plecăm. Îi întind mâna Măriucăi. E la câțiva zeci de centimetri de mine. “La revedere, Măriuca. Mă bucur că te-am cunoscut”. Încerc să mă ridic în picioare, dar nu îmi duc mișcarea până la capăt și Măriuca face câteva gesturi sacadate către mine. Gestul ei mă surprinde. Nu știu cum să îl interpretez. Își continuă gesturile mici și sacadate și intră în spațiul meu personal, aproape atingându-mă cu fruntea ei. Un val de emoție mă cuprinde. Las un genunchi la pământ și o îmbrățișez cu toată această emoție din mine. Aud ca prin vis exclamații de uimire în jur. Mă privește. Mă privește cu ochii ei mare și frumoși, cu capul ușor aplecat înainte, cu privirea atingând sprâncenele. Ochii îmi sclipesc iar gura mea se așază pe fruntea Măriucăi.

Mă smulg din scena cu Măriuca de la sediul ATCA. Respirația a luat-o razna, pieptul îmi bubuie iar șuieratul sparge liniștea parcului. Patru ture de parc s-au topit sub pașii mei. Mai am o singură tură și închid cei 16 kilometri ai serii. 16 kilometri alergați în același sens opus acelor de ceasornic. 16 kilometri în care gândurile mi s-au îndreptat către 139 de copii. Îmi închid monologul, la fel și cronometrul, la piciorul vestic al podului, pe aleea unde mi s-au adunat atâția kilometri în ultimii 3 ani. Un monolog de o oră și douăzeci și nouă de minute.

Mai sunt 139 de ore până la startul Semimaratonului. 139 de ore pentru noi. Dar pentru ei? Pentru cei 139 de copii de la ATCA cum se măsoară timpul?

P.S. Dacă am reușit să îți deschid sufletul, atunci te invit să intri aici și să faci un gest minunat. Să donezi! Să donezi pentru ca timpul celor 139 de copii să se măsoare în clipe de fericire!

 

Foto: ATCA – Asociația de Terapie Comportamentală Aplicată

 

Articole asemănătoare:

 

• Alerg pentru 139 de suflete captive în lumea autismului

• Inimă de maratonist

• Singurătatea alergătorului – Maratonul Meu!

• Şapte zile până la Maraton

• Alergând în ploaie

• Duminica în care Planeta aleargă

 

---